Lecții sovietice

c_bezphoto.net
Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Latest posts by Ninel Ganea (see all)

Nu e pur și simplu o căutare a paradoxului, însă toate ideile progresivismului modern se pot regăsi, într-o formă distilată, în anii de început ai comunismului rus. Potrivit unei povești apocrife, în octombrie 1919, a avut loc o întâlnire, între savantul Pavlov și revoluționarul Lenin. Discuția a pornit de la interesul dictatorului comunist pentru studiul reflexelor condiționate. Mai precis, ceea ce îl interesa pe Lenin era să vadă dacă nu se pot transfera asupra persoanelor metodele folosite la animale, cu scopul de a obține controlul naturii umane. „În trecut a fost prea mult individualism în Rusia. Comunismul nu tolerează tendințele anarhice. Sunt periculoase. Trebuie să desființăm individualismul”, i-a spus Lenin omului de știință. Lui Pavlov nu i-a venit să creadă ce aude și l-a întrebat pe liderul sovietic dacă vrea cu adevărat să standardizeze omenirea. Răspunsul nu a lăsat loc niciunei îndoieli: „Exact. Omul poate fi corectat. Omul poate fi ceea ce vrem noi să fie”.
Chiar dacă întamplarea nu a avut loc, nu există nicio îndoială asupra influenței pe care psihologia (pre)behavioristă și materialismul evoluționist le-au exercitat asupra comuniștilor. Revoluționarii i-au subvenționat cercetările lui Pavlov și s-au îngrijit de bunăstarea sa, deși el nu-i avea deloc la inimă. Lenin vorbea despre experimentele din laboratorul lui Pavlov ca fiind „foarte relevante pentru revoluția noastră”, iar Buharin le descria plastic drept „o armă din arsenalul de fier al materialismului”. Locul de întâlnire al lui Lenin și Pavlov l-a constituit munca lui Ivan Sechenov (1829-1905), un fiziolog rus pentru care creierul reprezenta un instrument electromecanic de răspuns la stimuli. Cercetările lui Sechenov au constituit punctul de plecare al experiențelor lui Pavlov și și-au pus amprenta asupra lui Cernișevski, iar de aici asupra lui Lenin.
Potrivit lui Orlando Figes, în „A people’s tragedy”, materialismul, în versiunea Darwin&Huxley, avea statutul unei religii printre intelectualii ruși de la sfârșitul sec. XIX. „Materialismul științific al lui Darwin și al lui Huxley, care avea un statut de religie în intelighenția rusească din timpul tinereții lui Lenin, întărise viziunea omului determinat de lumea în care trăiește. Astfel, bolșevicii fuseseră ajutați să creadă că revoluția lor, cu ajutorul științei, poate crea un nou tip de om”.
Nu doar Pavlov a fost încurajat în munca sa. Alexei Gastev a înființat, cu ajutorul comuniștilor, un Institut al Muncii, unde a desfășurat experimente pe muncitori, având în cap ideea a-i transforma pe aceștia în roboți-mașini, cam în sensul în care era ironizată această teorie de Chaplin, în „Modern Times”. Proletarii trebuiau să internalizeze anumite mișcări după un model impus de o mașină, astfel încât individul urma să se transforme într-un mecanism pur și simplu, fără creier și personalitate, care doar răspunde la comenzi. Gastev credea că această simbioză între om și tehnologie reprezintă următorul pas în evoluția umană, exact în același mod în care transhumaniștii de astăzi descriu procesele de îmbunătățire a naturii umane, prin fuziunea cu mașinile.
Scientismul era inevitabil în ideologia și discursul unor revoluționari care se legitimau prin legile implacabile ale istoriei. Iar comparațiile cu ideile contemporane survin firesc, chiar dacă aceste teorii sunt acum îmbrăcate într-un jargon mai tehnic și infațișate ca apolitice. Ideile sunt aceleași, iar reconstrucția naturii umane rămâne idealul manifest al revoluționarilor.
În acest sens, comuniștii nu s-au limitat doar la oferta pusă pe masă mai mult sau mai puțin voluntar de comunitatea științifică. La fel de bine au colaborat și cu feminismul sau cu avangarda artistică. E oarecum impropriu să spunem că au colaborat, deoarece aceștia reprezentau și reprezintă în continuare tocmai comunismul. E adevărat că mulți artiști nu se aflau la conducerea politică, însă o feministă ca Alexandra Kollontai, de pildă, avea o putere de decizie importantă. Pe baza ei s-a decis înființarea la Vladimir a unui „Birou pentru Dragostea Liberă”, iar la Saratov s-a abolit căsătoria, prin decret.  Kollontai dorea emanciparea femeii din sclavia mariajului și încuraja amorul liber. Mesajul se distingea poate doar prin caracterul tranșant de ceea ce auzim de la feministele contemporane. Se presupunea că, odată ce femeile vor lăsa baltă tigăile și oalele (după cum recomanda un poster sovietic), vor realiza împlinirea supremă. Nici problema copiilor nu era neglijată, iar aceștia urmau să fie transferați în proprietatea comună a statului, cam la fel cum se tot încearcă astăzi prin alte metode (grădiniță obligatorie, școală publică, drepturi ale copiilor, etc).
Programul comunist avea sa se muleze perfect și pe nihilismul avangardei. Ambele curente doreau ștergerea lumii vechi, cu tot ceea ce avea ea mai bun (artă, morală, creștinism, instituții politice). De asemenea, ei sesizau o identitate de structură între toate manifestările ordinii naturale, de unde și elanul de a le pune la pământ. Așa se face că mai toți rebelii și-au găsit de lucru în ograda comunismului. Chagall a devenit Comisar pentru Arte în Vitebsk, orasul său natal, Eisenstein a pus serios umărul la propaganda revoluționară, Malevich s-a apucat de design vestimentar și industrial pentru a-i face pe oameni să devină mai raționali, samd. Poate la mijloc era și oportunism, însă în primul rând era credința într-o revoluție care avea să transforme omul. După cum afirma Stalin, evocându-l, inconștient probabil, pe Shelley, „scriitorul este inginerul sufletului uman”. „Artiștii avangardei trebuia să devină marii transformatori ai naturii umane în primii ani de regim bolșevic. Mulți dintre ei au împărtășit idealul socialist de a face spiritul uman mai colectivist.” (Orlando Figes, op.cit).
Nu a durat foarte mult până când opera de distrugere a Proletkultului a fost repudiată de Lenin. Avangarda iși făcuse treaba și acum putea să dispară din scenă, ceea ce a condus la dezamăgirea, exilul sau moartea unor artiști. Însă lecția artei nihiliste, ca instrument de dizolvare socială, nu s-a pierdut. E suficient să ne uităm tot în spațiul rus, la aventurile grupului Voina sau, mai aproape de noi, la teribilismele juvenile ale unor artiști, care deplâng soarta căpșunarilor sau critică și atacă simultan.
Daca mai adăugăm la acest melanj de scientism, nihilism artistic și moral, inepuizabilul anticreștinism (10.000 de preoți omorâți doar de Lenin), avem portretul robot al lumii contemporane. Diferența fiind, bineînțeles, că bolșevicii nu s-au încurcat foarte mult în detaliile fabianiste ale subversiunii din interior, ci au pornit de-a dreptul la desființarea omului.

Publicat inițial pe Karamazov


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

 

Articole similare

Top