Leacuri băbești

leacuri babesti
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

 

Într-una din zile, când am plecat de la biserică, am luat în mașină patru femei, două ceva mai în putere, două mai vârstnice. Dintr- una într- alta, una dintre cele mai tinere, din zona septuagenară, zice:

– Eu cred că mult nu mai am și înnebunesc. Trebuie să mă duc la un psiholog, la un psihiatru, ceva, nu știu, trebuie să rup rândurile, că așa nu se mai poate. Am zile în care îmi vine să plâng, da’ să plâng, să nu mă mai opresc.

Are un necaz despre care ne-a mai povestit și cu alte ocazii, așa că am tăcut cu toatele până când cea mai în vârstă, tanti Maria, prescurăreasa, a zis:

– N-ai de ce să te duci la psihiatru. De când e lumea și pământul oamenii au avut necazuri de tot felul și fiecare a trebuit să se descurce cum a putut. Și să știi că nici nu e atâta rău că îți vine să plângi, dacă plângi te mai descarci și poți să-ți vezi de treabă mai departe. Nu-i neapărat rău să plângi. Te mai răcorești.

Tanti Maria, o țin minte din copilărie, bocea la toți morții, indiferent dacă îi fuseseră rude, vecini sau simple cunoștințe.Venită prin măritiș dintr-un sat vecin în care obiceiul ăsta nu era complet pierdut, i se părea firesc să bocească pe fiecare dintre sătenii duși la groapă, indiferent dacă aveau un alai impresionant în urmă sau abia se găsise cine să ducă prapurii și pomenile.

Bocea ținându-se de marginea carului, striga tot felul de lucruri pe care persoana condusă pe ultimul drum o făcea să și le amintească. Culmea e că îmi amintesc, printr-un inexplicabil puseu al memoriei, niște secvențe de la înmormântarea soacrei ei. Își apleca obrazul spre car și striga: Mamă! Când veneam la tine, dacă intram în bucătărie, te găseam în bucătărie, dacă nu erai în bucătărie te căutam în casă și erai în casă, dacă nu erai în casă te căutam în grădină și te găseam acolo, dar de acum nu te-oi mai găsi nicăieri! Că unde te-oi găsi nu o să mai vorbești cu mine și nu o să-mi mai răspunzi la nicio vorbă!

Spunea lucruri simple, dar cu o oarecare forță expresivă, bocea fără să-și propună să-i facă și pe alții să plângă sau fără să-i pese că ar putea stârni zâmbete ironice. Încoace, spre bătrânețe, a încetat. A mai plâns în batistă la unii morți, dar nu a mai strigat nimic.

– Eu, iaca, am 30 de ani de când a murit bărbatu-meu și tot așa. Aveam zile în care parcă se făcea întuneric în jurul meu, parcă mă sufocam. Și atunci intram în casă, nu în camera de la drum, să nu mă audă lumea, și mă apucam de bocit. Da’ nu așa, să zici că plângeam cu nasul în pernă, boceam tare, cât puteam, în gura mare și cu cuvinte. Spuneam tot ce-mi venea să spun. După ce mă săturam de plâns, mă spălam pe față și ieșeam afară la treabă. Iaca așa…

– Și, zic, azi mai faci așa? Mai este bun remediul sau s-a tocit?

A clătinat, ezitantă, din capul cu basma neagră:

– Mmmm…Acu’ nu prea mai fac așa…m-am mai învățat și eu cu viața.

– Când te înveți cu ea, atunci mori, comentă, sarcastică, a doua în ordinea descrescătoare a vârstei.

– Păi da, zâmbi tanti Maria. De asta eu nici nu mai vreau să mi se spună la mulți ani, că de-acu’, la vârsta mea, cu cât îs mai mulți, cu atât îs mai grei. Doar zice și la carte, ce-i peste optzeci, numai osteneală și durere. Acuma puteți să-mi spuneți numai atâta, să fiu sănătoasă. Anul ăsta, sau anii, sau lunile, sau zilele, cât o fi să mai am de trăit. Că uite, ca acu’ 82 de ani mă făcea mama… Ei, vă închipuiți?

Tonul grav de până atunci al discuției s-a spulberat ca praful de pe drumul plin de povârnișuri și pietre. Au urmat niște râsete, urări de sănătate, până și femeia neagră de supărare s-a mai înviorat.

Când am intrat în sat, am oprit în dreptul magazinului din centru să-mi cumpăr înghețată, iar pe ele le-am întrebat ce să le iau. Toate coboară puțin mai încolo și prefer să cobor eu și să le mai iau câte ceva pentru că la ele durează mult până ies din mașină, până își adună picioarele cu mâinile, până își culeg sacoșele și cârjele, e un întreg ritual. Am luat bancnota de 10 lei care imi fusese întinsă de alta decât sărbătorita și am primit și o comadă clară:

– Ia și mie două pâini și o bere Doroftei. La doi litri.

Nu mă pricep la bere, dar denumirea mi-a sunat amuzant și ciudat.

– Bere Doroftei? Există așa ceva?

– Da’ cum să nu existe! Este, că doar am mai cumpărat până acum. Îmi iau , uite așa, duminica, o sticlă, o pun la frigider și am toată săptămâna.

– Dar sigur se cheamă Doroftei? parcă tot nu-mi venea mie să cred. De la boxer sau de la ce?

– Nu știu de la ce, tu ia și cumpără, cere așa!

N-am mai zis nimic, m-am executat, vânzătoarea nici măcar nu a zâmbit când i-am cerut o sticlă de bere Doroftei, știa deja despre cera vorba. Eu, nu. Habar nu am avut că există o bere care se cheamă Defner, dar eu multe nu știu.

Ce-i drept, nici n-am trecut de 80 de ani. Cât trăiește, omul învață.

Psihiatrii pot să mai aștepte.

 


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

Două noi volume în prag de apariție la Anacronic: Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politica de Roger Kimball și Wall Street și revoluția bolșevică de Antony Sutton. Detalii și precomenzi pe același Magazin Anacronic.

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top