Inima

inima
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

Până să plec la facultate, în prima zi de Paști a fiecărui an era de neconceput să nu o însoțesc pe mama la Deleni, să facem ectenie la mormântul bunicului dinspre mamă. E singurul bunic pe care eu nu l-am prins, dar pe care, cu ocazia asta, îl percepeam ca pe un membru cât se poate de viu al familiei.

Mai întâi treceam pe la bunica și, cât se îmbrăca pentru biserică și mai sporovăia cu mama, eu dădeam iama în borșul de miel, răciturile aurii de cocoș și friptura din ceaun, după care o urmăream cum pune într-un coș de răchită tot felul de bunătăți: cozonac, pască, ouă roșii și vin, acoperite cu un ștergar țesut cu mâinile ei. Mergeam încet apoi cu ele până la cimitirul din capătul satului, mulțumindu-mă doar să ascult ce vorbeau. Și vorbeau continuu.

Ajunse la biserică, ne opream la mormântul bunicului, bunica punea coșul jos, pe iarba de lângă cruce, aprindea niște lumânări, mai vorbea cu bunicul, de regulă pe un ton hâtru și spunând niște lucruri care ne făceau să râdem, după care ne puneam pe așteptat.

Cimitirul era plin de lume. La fiecare mormânt era cel puțin o persoană, toată lumea era veselă, gătită, de atunci am reținut vorba aia cu Crăciunul-sătulul, Paștele-fudulul, iar orele de așteptare se transformau într-o ocazie de a schimba câteva sau mai multe vorbe cu persoane pe care cei prezenți nu le mai văzuseră de multă vreme. Unii se vedeau doar o dată pe an, cu ocazia acestor ectenii, nimic altceva decât o scurtă rugăciune rostită de preot la mormânt, însoțită de stropirea cu vin în semnul crucii peste țărâna afânată, în timp ce țârcovnicul uscățiv îngâna pe un ton molcom cântarea pascală: Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le.

Repetată la fiecare mormânt, la fel ca și bătaia scurtă de clopot, cântarea asta nu știu cum se făcea că nu plictisea pe nimeni, nici măcar pe cei mai nerăbdători, printre care m-aș cam fi încadrat. Singurul lucru pe care îl făceam, totuși, era să ridic sprâncenele de fiecare dată, cu îngăduință superioară, la auzul formei arhaice de plural, aceeași care astăzi mi se pare, dimpotrivă, plină de farmec.

Cimitirul arăta ca o grădină țărănească, mare și îngriijită. Mormintele erau săpate și greblate din timp, pline de flori înflorite, iar arbuștii de la capul răposaților, de regulă de liliac sau iasomie , fuseseră curățați de gospodari cu aceeași migală cu care fuseseră curățați și pe cei din propriile curți și grădini.

Până ajungea părintele, mai întâi întrau în vorbă unii cu alții cei care așteptau la morminte învecinate. Apoi cercul se lărgea, mergeau câțiva pași mai încolo, vedeau niște persoane sau rude pe care nu le mai văzuseră de nu știu când și mergeau până la ele, era o zumzăială continuă, oamenii se îmbrățișau, se pupau, se întrebau ce-au mai făcut, treceau de la unii la alții, ca la o nuntă mare, fără amfitrioni și fără invitați.

Chenarele de var alb, imaculat, ale mormintelor, stropite cu bidineaua direct pe pământul greblat sau făcute din pietre mici, rotunde, văruite separat, amplificau senzația de sărbătoare pe care o încercau, de-a valma, parcă și viii, și morții. După ce preotul făcea ectenia, conținutul dulce al coșului era împărțit unor mâini mici, de copii, apărute ca prin farmec odată cu ultima silabă cântată din „dăruiiinduuu-lee”, iar vinul oricui era prin preajmă sau îi era sete. Bogdaproste, Dumnezeu să-i ierte, spunea, invariabil, cineva, ținând paharul plin în mână. Să trăim să-i pomenim! După care paharul era golit în întregime, pentru că nu era bine să-l lași pe jumătate, sau era turnat pe mormânt.

Cea mai pregnantă amintire a felului în care arăta cimitirul din Deleni în prima zi de Paști era, însă, faptul că oamenii râdeau.

Era un râs cald, cuminte, care se unduia odată cu tămâia printre coșurile cu ouă, pască și cozonaci, printre crengile înflorite sau înverzite și-i molipsea incurabil pe toți copiii care alergau ca bezmeticii printre cruci, fără ca vreun adult să-și bată capul să încerce să-i potolească.

Râdeau bătrânele mărunțele, îmbrăcate în negru, moșii știrbi, cu părul alb, cu niște veste gri rămase largi trupurilor aduse de spate, de care atârnau lanțuri argintii de ceas rotund, de modă veche, râdeau și femeile trupeșe, în floarea vârstei, bărbații cu mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor și pălăriile proptite prin crengi, râdeau unii spre alții băieții și fetele cărora le trecuse vremea să se mai hârjonească și să se pârlească cu lumânările.

Râdeau, uitând de amar, și cei veniți la niște morminte care cu un an înainte nu fuseseră acolo.

Bucuria fără nume umplea ca un sânge necunoscut inima mare a satului, pulsând netulburată, o dată în an, între altar și clopotniță.

În rarele locuri în care crucea sau monumentul funerar aveau și poze, chipurile încremenite din formele ovale parcă prindeau viață, ochii începeau să strălucească, părea că un zâmbet de neoprit punea stăpânire și pe chipul singuratic, și pe chipurile perechilor a căror imagine mai rămăsese doar în chenarul gri, de piatră, sau prin sertarele vreunui dulap scorojit de pe acasă.

Bucuria învăluia și rădăcinile, și floarea de liliac. Se scurgea în adâncurile pământului și se pierdea în înaltul cerului. Era în toți cei de acolo și toți erau vii, indiferent de care parte a ierbii se aflau.

În fiecare an, la vremea asta, moartea e izgonită până și din cimitire.

În fiecare an, la vremea asta, în cimitir mă simt ca acasă.

 

Hristos a înviat!

 

 

 

banner-articol

 

 

banner-articol-gatto

 

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top