Împotriva socialismului educaţional

rothbard-articol

 

Cinci titluri noi pe Magazin Anacronic, trei de la Institutul Mises (Liberalismul: adevărat și fals de Murray N. Rothbard, Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la „Acțiunea umană” de Ludwig von Mises de Mihai-Vladimir Topan și Economia în 7 lecții. Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine de Ludwig von Mises) și doua de la Contra Mundum (Hollywood ezoteric. Sex, secte și ocultism în film de Jay Dyer și Ghidul incorect politic. Despre femei, sex și feminism de Carrie L. Lukas)


 

Fragment din Liberalismul: adevărat și fals publicată de Institutul Mises România, volum pe care îl găsiți începând de astâzi și pe Magazinul Anacronic

Până acum câţiva ani, puţine erau instituţiile americane care să fie considerate mai sacre – în special de către socialişti – decât învăţământul public. Devotamentul faţă de această instituţie i-a cuprins chiar şi pe acei americani din perioada de început a Statelor Unite – precum jeffersonienii sau jacksonienii – care erau liberali în aproape toate celelalte privinţe **. În anii noştri, învăţământul public a ajuns să fie considerat un ingredient esenţial al democraţiei – un spaţiu al fraternităţii şi un adversar al elitismului şi al separaţionismului din viaţa publică americană. Şcoala publică a devenit întruparea presupusului drept al fiecărui copil la educaţie, fiind salutată ca un creuzet al înţelegerii şi al armoniei între oamenii din toate clasele sociale care, încă de la o vârstă fragedă, se văd stând unul lângă altul, alături de toţi vecinii lor.

Împreună cu răspândirea educaţiei publice s-au dezvoltat şi legile privind obligativitatea învăţământului, prin care toţi copiii de până la o anumită vârstă – şi această vârstă a continuat şi continuă să crească – erau forţaţi să urmeze fie o şcoală publică, fie una privată acreditată de către aparatul de stat. Spre deosebire de perioada timpurie, când o proporţie relativ mică a populaţiei urma şi cursurile învăţământului secundar, astăzi întreaga masă a populaţiei a fost obligată de către guvern să îşi petreacă cea mai mare parte din anii cei mai impresionabili ai vieţii în instituţii publice. Am fi putut analiza cu uşurinţă legile privind obligativitatea învăţământului în capitolul nostru referitor la servitutea involuntară; nu este oare această instituţie un foarte dezvoltat sistem de încarcerare? În anii noştri, Paul Goodman şi alţi critici ai sistemului educaţional au denunţat cu hotărâre învăţământul public – şi, într-o mai mică măsură, şi apendicele său privat – prezentându-l ca pe un vast sistem penitenciar pentru tineretul naţiunii, un sistem prin care nenumărate milioane de copii nedoritori şi inadaptabili sunt târâţi în structura de învăţământ a statului. Se prea poate ca tactica Noii Stângi de a da buzna în licee strigând „Evadaţi!” să fi fost absurdă şi ineficientă, dar cu siguranţă că ea exprima un mare adevăr legat de sistemul de învăţământ. Pentru că dacă târâm întreg tineretul în vaste închisori, sub pretextul „educaţiei”, cu profesori şi administratori pe post de paznici şi gardieni, de ce nu ne-am aştepta să obţinem nefericire, nemulţumire, alienare şi revoltă din partea populaţiei tinere? Singura surpriză ar trebui să fie aceea că rebeliunea a izbucnit atât de târziu. Acum însă a devenit tot mai recunoscut faptul că ceva este profund în neregulă cu instituţia cu care America se mândreşte cel mai mult; că, mai ales în zonele urbane, şcolile publice s-au transformat într-o cloacă a delicvenţei, a furturilor şi a consumului de droguri, şi că nici un fel de educaţie autentică nu se poate obţine prin pervertirea minţilor şi a sufletelor copiilor[1].

Unul din motivele care explică această tiranie faţă de tineretul naţiunii îl constituie altruismul prost orientat al clasei de mijloc instruite. Membrii acestei clase simţeau că muncitorii, sau „clasa de jos”, ar fi trebuit să aibă şansa de a se bucura de învăţământul pe care clasa mijlocie îl apreciază atât de mult. Iar dacă muncitorii sau copiii lor sunt atât de ignoranţi, încât să respingă această şansă uriaşă oferită lor, atunci trebuie, nu-i aşa, să recurgem la puţină coerciţie – „spre binele lor”, desigur.

O eroare crucială comisă de aceşti adoratori din clasa mijlocie a învăţământului public stă în confuzia dintre învăţământul formal şi educaţie în general. Educaţia este un proces de învăţare care se desfăşoară întreaga viaţă, nu numai în şcoli, ci şi în toate celelalte sfere ale vieţii. Când copilul se joacă, sau îşi ascultă părinţii sau prietenii, sau citeşte ziarul, sau munceşte, el se educă. Învăţământul formal reprezintă numai o mică parte din procesul educaţional; el este cu adevărat potrivit numai pentru subiectele de studiu formale, în particular pentru subiectele mai avansate şi mai sistematice. Materiile elementare – scrisul, cititul, socotitul şi corolarele lor – pot fi cu uşurinţă învăţate acasă şi în afara şcolii.

Mai mult, una dintre marile glorii ale umanităţii stă în diversitatea sa, în faptul că fiecare individ este unic, cu abilităţi, interese şi aptitudini unice. A-i obliga să se înscrie în sistemul formal de învăţământ pe acei copii care nu au nici aptitudini şi nici interes pentru acest domeniu constituie o pervertire criminală a minţilor şi a sufletelor copiilor. Paul Goodman este cel care a afirmat cu tărie că celor mai mulţi dintre copii le-ar fi mai bine dacă li s-ar îngădui să lucreze de la o vârstă fragedă, şi astfel să înveţe o meserie şi să înceapă să facă acele lucruri pentru care sunt cei mai potriviţi. America s-a ridicat datorită cetăţenilor şi conducătorilor ei, dintre care mulţi nu au primit deloc – sau aproape deloc – o educaţie formală; ideea că cineva trebuie să obţină mai întâi o diplomă de bacalaureat înainte de a putea să muncească şi să trăiască în „lumea reală” este o absurditate a vremurilor noastre. Aboliţi legile privind obligativitatea învăţământului, daţi-le înapoi copiilor propriile lor capete şi vom redeveni o naţiune mai productivă, mai interesată de ceea ce facem, mai creativă şi mai fericită. Mulţi dintre cei care s-au opus cu argumente inteligente şi de substanţă Noii Stângi şi rebeliunii tinerilor au arătat că nemulţumirea acestora şi divorţul lor de realitate se explică, în cea mai mare parte, prin perioada tot mai lungă pe care tinerii sunt obligaţi să o petreacă în şcoli, într-un spaţiu al dependenţei şi al iresponsabilităţii. Desigur că lucrurile aşa stau, dar cine este de vină pentru aceasta? Fără îndoială că vina aparţine sistemului de învăţământ ca atare, şi în particular legilor privind obligativitatea învăţământului, care prelungesc la nesfârşit ciclul de instrucţie – iniţial până la nivel de liceu, acum până la nivel de colegiu şi în curând poate până la nivel de doctorat. Obligativitatea învăţământului de masă este cea care creează atât nemulţumirea, cât şi acel zid, tot mai înalt şi mai gros, pus între tineri şi „lumea reală”. La nici o altă naţiune şi în nici o altă epocă nu a fost împinsă mai departe această manie a învăţământului de masă.

Este remarcabil faptul că vechea dreaptă liberală şi Noua Stângă au ajuns, din perspective foarte diferite şi folosind retorici foarte diferite, la percepţii similare ale naturii despotice a învăţământului de masă. Astfel, Albert Jay Nock, marele teoretician al individualismului din anii ’20 şi ’30 ai secolului XX, a denunţat sistemul educaţional pentru că obligă masele „needucabile” să urmeze o formă sau alta de învăţământ, din pricina unei vane credinţe egalitariste în capacitatea identică a tuturor copiilor de a fi educaţi. În loc ca sistemul să îi atragă pe acei copii care au aptitudinile şi abilităţile necesare pentru a merge la şcoală, el îi obligă pe toţi copiii să se înscrie în şcoli – şi asta, se presupune, spre binele lor; iar rezultatul este denaturarea vieţilor acelor copii care nu au aptitudini şcolare şi ruinarea învăţământului adecvat pentru cei cu adevărat educabili. Nock i-a criticat de asemenea cu subtilitate şi pe acei conservatori care se opuneau „educaţiei progresiste” sub motiv că aceasta coboară standardele educaţionale învăţându-i pe tineri cum să conducă un automobil, cum să împletească coşuri sau cum să îşi aleagă dentistul. Nock a arătat că, dacă obligi să intre în sistemul de învăţământ o întreagă masă de copii care nu pot absorbi educaţia clasică, atunci trebuie să reorientezi educaţia în direcţia învăţământului vocaţional, care convine cel mai mult celui mai mare număr de elevi. Defectul fundamental nu este reprezentat de educaţia progresistă, ci de tendinţa către învăţământul universal; educaţia progresistă a fost un răspuns de circumstanţă dat acestei probleme[2].

 

banner-articol-gatto

 

Pe de altă parte, critici ai învăţământului aparţinând Noii Stângi, intelectuali precum John McDermott sau Paul Goodman, acuză clasa mijlocie că i-ar fi obligat pe copiii muncitorilor, dintre care mulţi aveau aptitudini şi valori complet diferite, să se integreze într-un sistem al învăţământului public conceput după tiparul clasei mijlocii. Este limpede că, deşi fiecare dintre aceşti critici favorizează o clasă sau alta, un sistem educaţional sau altul, substanţa criticii lor rămâne aceeaşi: că întreaga masă a copiilor este târâtă într-o instituţie pentru care nu au nici aptitudini şi nici vreun interes deosebit.

Într-adevăr, dacă privim la istoria opţiunii pentru învăţământul public şi obligatoriu, atât în America, cât şi în alte ţări, vom descoperi că la originea acestei opţiuni se află nu atât altruismul prost orientat, cât o încercare conştientă de a obliga masa populaţiei să intre în acel tipar dorit de cercurile conducătoare. Minorităţile recalcitrante trebuiau introduse cu forţa în tiparul majoritar; tuturor cetăţenilor trebuia să li se inculce virtuţile civice – mai ales, şi în primul rând, virtutea supunerii faţă de aparatul de stat. Într-adevăr, dacă masa populaţiei trebuie educată în şcoli guvernamentale, cum ar putea aceste şcoli să nu devină un puternic instrument menit să inculce obedienţa faţă de autorităţile statului? Martin Luther, un lider al primei mişcări în favoarea educaţiei obligatorii de stat, şi-a prezentat pledoaria în faimoasa sa scrisoare din 1524 adresată conducătorilor Germaniei:

Dragi conducători…susţin că autorităţile civile sunt obligate să îi constrângă pe oameni să îşi trimită copiii la şcoală…Dacă guvernul îi poate constrânge pe acei cetăţeni care sunt apţi pentru serviciul militar să poarte spada şi flinta, să suie metereze şi să îndeplinească alte obligaţii militare pe timp de război, cu atât mai mult are dreptul să îi trimită la şcoală pe copiii cetăţenilor, pentru că în acest caz ne războim cu diavolul însuşi, al cărui obiectiv secret îl constituie ruinarea cetăţilor şi principatelor noastre…[3]

Astfel, pentru Luther, şcolile de stat reprezentau un instrument indispensabil în „războiul cu diavolul”, altfel spus cu catolicii, cu evreii, cu necredincioşii şi cu sectele protestante concurente. Un admirator modern al lui Luther şi al educaţiei obligatorii remarca faptul că „valoarea permanentă şi pozitivă a pronunciamentului lui Luther din 1524 constă…în strânsa legătură pe care a stabilit-o, pentru Germania protestantă, între religia naţională şi obligaţiile educaţionale ale indivizilor şi ale statului. Fără îndoială că astfel s-a creat acea sănătoasă opinie publică ce a făcut ca principiul învăţământului obligatoriu să fie uşor de acceptat în Prusia, cu mult mai devreme decât în Anglia.”[4]

Celălalt mare întemeietor al protestantismului, Calvin, a fost nu mai puţin zelos în promovarea învăţământului public de masă, şi aceasta din raţiuni similare. Nu este, de aceea, deloc surprinzător faptul că cel mai vechi sistem de învăţământ obligatoriu din America a fost creat de către puritanii calvinişti din Massachussetts Bay, dornici să implanteze în Lumea Nouă absolutista teocraţie calvinistă. În iunie 1642, la numai un an după ce colonia din Massachussetts Bay şi-a dat sieşi primul set de legi, ea crea primul sistem al educaţiei obligatorii din lumea vorbitoare de limbă engleză. Legea declara:

De vreme ce buna educaţie a copiilor este în interesul şi în beneficiul oricărei comunităţi, şi dat fiind că mulţi părinţi şi proprietari sunt prea indulgenţi şi îşi neglijează obligaţiile de acest fel, se ordonă ca oameni de vază din fiecare oraş…să vegheze cu vigilenţă asupra vecinilor lor pentru ca, mai întâi, nici unul dintre aceştia să nu dea dovadă de atâta barbarie cu privire la familiile lor, încât să nu se străduiască să îşi instruiască, ei înşişi sau cu ajutorul altora, copiii şi ucenicii…[5]

Cinci ani mai târziu, Massachussetts Bay a instituit sistemul şcolilor publice.

Astfel, încă de la începutul istoriei Americii, dorinţa de a modela, de a instrui şi de a aduce la ascultare masa populaţiei a reprezentat principalul imbold dindărătul instituirii învăţământului public. În perioada colonială, învăţământul public era folosit ca un instrument de suprimare a disidenţei religioase, dar şi pentru a inculca supuşilor recalcitranţi virtuţile supunerii faţă de stat. E tipic, de exemplu, că în perioada în care au căutat să îi suprime pe quakeri, statele Massachussetts şi Connecticut au interzis acestei secte dispreţuite să îşi înfiinţeze propriile şcoli. Iar Connecticut-ul, într-o vană încercare de a suprima mişcarea „New Light”, a interzis acestei secte, în 1742, să îşi deschidă vreo şcoală. În caz contrar, susţineau autorităţile din Connecticut, adepţii New Light „ar putea tinde să îi formeze pe tineri după principii şi practici greşite, şi să producă dezordini ce pot avea consecinţe fatale pentru pacea publică şi prosperitatea acestei colonii”[6]. Nu este deloc o coincidenţă faptul că singura colonie cu adevărat liberă din Noua Anglie – Rhode Island – a fost şi singura colonie din această zonă lipsită de şcoli publice.

După obţinerea independenţei, argumentul în favoarea învăţământului public şi obligatoriu a rămas în esenţă acelaşi. Astfel, Archibald D. Murphey, întemeietorul sistemului şcolilor publice din Carolina de Nord, a pledat în favoarea unor astfel de şcoli în următorii termeni:

toţi copiii vor fi instruiţi în ele…În aceste şcoli vor trebui să fie inculcate principiile moralităţii şi ale religiei, şi să se formeze obişnuinţa subordonării şi a supunerii…Părinţii lor nu ştiu cum să îi instruiască…Statul, în căldura şi solicitudinea sa faţă de bunăstarea lor, trebuie să-şi asume responsabilitatea acestor copii şi să-i aducă în şcoli, unde minţile lor pot fi luminate, iar inimile lor se pot obişnui cu virtutea.[7]

Una dintre utilizările cele mai obişnuite ale învăţământului public obligatoriu a fost aceea de a oprima şi de a mutila minorităţile etnice şi lingvistice, sau popoarele colonizate: de a le forţa să îşi abandoneze propria limbă şi cultură în numele limbii şi a culturii grupurilor conducătoare. Naţiunea engleză în Irlanda şi în Quebec, naţiunile din centrul şi estul Europei, sau din Asia – cu toate şi-au târât minorităţile naţionale în şcoli publice aflate sub autoritatea conducătorilor lor. Dorinţa popoarelor oprimate de a-şi salva limba şi moştenirea culturală de arma şcolilor publice, mânuită de către opresorii lor, a reprezentat unul dintre cele mai puternice stimulente în favoarea nemulţumirii şi a rebeliunii. Ludwig von Mises, marele promotor liberal al doctrinei laissez-faire, scria că, în ţările mixte din punct de vedere lingvistic,

…aderenţa continuă la o politică a educaţiei obligatorii este în întregime incompatibilă cu eforturile de a stabili o pace durabilă…

Problema stabilirii limbii care să reprezinte baza instrucţiei capătă o importanţă crucială. O decizie într-un sens sau altul poate determina, peste ani, naţionalitatea unei întregi zone geografice. Şcoala îi poate înstrăina pe copii de naţionalitatea căreia îi aparţineau părinţii lor şi poate fi folosită ca mijloc de a oprima naţionalităţi întregi. Cine controlează şcolile are puterea de a face rău altor naţionalităţi şi de a aduce beneficii alei sale.

Mai mult, arată Mises, coerciţia inerentă în principiul potrivit căruia într-un stat trebuie să conducă o singură naţiune face imposibilă rezolvarea problemei prin dreptul acordat formal fiecărui părinte de a-şi trimite copilul la o şcoală în care se predă în limba naţionalităţii din care face parte.

Unui individ îi este adesea imposibil să îşi declare deschis naţionalitatea, pentru că există riscul ca astfel să îşi piardă mijloacele de subzistenţă. Într-un sistem intervenţionist, declararea deschisă a naţionalităţii l-ar putea costa pe respectivul individ pierderea clienţilor de altă naţionalitate, sau pierderea slujbei la un patron de naţionalitate diferită…A lăsa părinţilor dreptul de a alege şcoala la care doresc să îşi trimită copiii înseamnă a-i expune tuturor formelor imaginabile de coerciţie politică. În toate zonele mixte din punct de vedere etnic, şcoala reprezintă un premiu politic de cea mai mare importanţă. Ea nu poate fi lipsită de caracterul său politic atât timp cât rămâne o instituţie publică şi obligatorie. De fapt, nu există decât o singură soluţie la această problemă: statul, guvernul, legile nu trebuie să se preocupe în nici un fel de învăţământ sau de educaţie. Fondurile publice nu trebuie folosite pentru astfel de scopuri. Educarea şi instruirea tinerilor trebuie lăsate în întregime în seama părinţilor şi a asociaţiilor sau a instituţiilor private.[8]

 

 

banner-articol-wallstreet

 

 

banner-articol-siluirea

 

De fapt, unul dintre principalele imbolduri ale legiunii de „reformatori ai educaţiei” din America de la jumătatea secolului XIX, care au creat sistemul modern al şcolilor publice, l-a constituit tocmai intenţia de a folosi acest sistem pentru a mutila cultura şi limba valurilor de imigranţi care soseau în Statele Unite, pentru a face din toţi aceştia, în cuvintele reformatorului Samuel Lewis, „un singur popor”. Dorinţa majorităţii anglo-saxone de a-i dresa, canaliza şi restructura pe imigranţi, şi în particular de a strivi sistemul catolic al şcolilor parohiale, este cea care a oferit principalul imbold pentru „reforma” educaţională. Noua Stângă, care a criticat sistemul contemporan al şcolilor publice, arătând că el mutilează minţile copiilor din ghetouri, nu face decât să perceapă scopul însuşi al acestui sistem mult preţuit – şi încă de multă vreme – de către elita conducătoare a şcolilor publice – de către oameni ca Horace Mann, Henry Barnard şi Calvin Stowe. Mann şi Barnard, de pildă, sunt cei care au pledat pentru folosirea şcolilor ca instrumente de îndoctrinare împotriva „bandocraţiei” („mobocracy”) mişcării jacksoniene. Iar Stowe, autor al unui tratat admirativ la adresa sistemului prusac al învăţământului obligatoriu (sistem al cărui prim inspirator a fost Martin Luther), este cel care a scris despre şcoli în termeni inconfundabil luterani şi militari:

Dacă, în ceea ce priveşte siguranţa publică, este drept ca un guvern să îşi oblige cetăţenii să îndeplinească sarcini militare atunci când ţara este invadată, guvernul este, din acelaşi motiv, autorizat să îşi oblige cetăţenii să ofere educaţie copiilor lor…Un om nu are dreptul să pună în pericol statul, împovărându-l cu o familie cu copii ignoranţi şi vicioşi, după cum nu are dreptul să adăpostească spionii unei armate invadatoare.[9]

Patruzeci de ani mai târziu, Newton Bateman, un educator de frunte, vorbea despre „dreptul de domeniu eminent” al statului asupra „minţilor, sufletelor şi trupurilor” copiilor naţiunii. Educaţia, spunea el, „nu poate fi lăsată pe seama capriciilor şi contingenţelor specifice indivizilor…”[10]

Cea mai ambiţioasă încercare a partizanilor învăţământului public de a-şi maximiza controlul asupra copiilor americani a avut loc în Oregon, la începutul anilor 1920. Statul Oregon, nemulţumit până şi de existenţa şcolilor private acreditate de stat, a promulgat, la 7 noiembrie 1922, o lege prin care interzicea şcolile private şi îi obliga pe toţi copiii să urmeze şcoli publice. Această lege a reprezentat apogeul visului reformatorilor educaţionali. În fine, toţi copiii puteau fi obligaţi să se supună tiparului „democratic” al educaţiei uniforme oferite de către autorităţile statului. Din fericire, legea a fost declarată neconstituţională de către Curtea Supremă a Statelor Unite, în 1925 (Pierce versus Society of Sisters, 1 iunie 1925). Curtea Supremă a declarat că, în realitate, „copilul nu este o simplă creatură a statului” şi a afirmat că legea votată de statul Oregon contravenea „teoriei fundamentale a libertăţii, pe care se întemeiază toate guvernele acestei Uniuni”. Fanaticii învăţământului public nu au mai încercat de atunci să meargă atât de departe. Dar este foarte instructiv să înţelegem care erau forţele care au încercat să interzică învăţământul privat în statul Oregon. Pentru că vârful de lance al adepţilor legii nu a fost, aşa cum ne-am aştepta, grupul educatorilor şi al intelectualilor socialişti, sau progresişti; vârful de lance a fost Ku Klux Klan-ul, pe atunci puternic în statele din nord, dornic să distrugă sistemul catolic al şcolilor parohiale şi să îi oblige pe toţi copiii catolicilor şi ai imigranţilor să se înscrie în şcolile publice neo-protestante şi „americanizante”. Klan-ul – şi asta e interesant de notat – opina că o astfel de lege era necesară pentru „prezervarea instituţiilor libere”. Merită să medităm asupra faptului că mult lăudatul sistem „progresist” şi „democratic” al învăţământului public i-a avut drept cei mai arzători suporteri pe nişte fanatici care au apărut ca un produs secundar al vieţii americane, pe nişte indivizi hotărâţi să elimine diversitatea şi varietatea din America[11].

 


** Nota editorului:
“Animozitatea pronunţată a Iluminismului faţă de Biserica Catolică a fost un lucru tragic; căci a separat, de o parte şi de alta, două tradiţii care au avut realmente foarte mult în comun şi a învrăjbit aproape pentru totdeauna aceste două forţe extraordinare. Animozitatea aceasta i-a împins pe liberalii iluminişti către măsuri anti-liberale numeroase şi grave cu scopul de a subjuge biserica: confiscarea proprietăţii bisericeşti, scoaterea în afara legii a mănăstirilor şi ordinelor iezuite, naţionalizarea bisericii şi, poate mai grav decât toate acestea, instituirea unui sistem de şcoli publice. Căci fondarea unui sistem de şcoli publice face marea concesie, concesia că educaţia tinerilor, una dintre cele mai importante funcţii ale societăţii, se cuvine să fie dirijată de către statul coercitiv. Şi dacă astfel stau lucrurile cu şcolile, de ce nu şi cu alte mijloace de educare, de ce nu şi cu radioul, televiziunea şi ziarele, de ce nu, într-adevăr, şi cu toate celelalte bunuri şi servicii? Însăşi existenţa şcolilor publice – chiar dacă grupurile pro-americane consideră că manualele şcolare nu sunt contaminate de socialism – proclamă sus şi tare în faţa micilor săi protejaţi virtutea şi sanctitatea proprietăţii şi procedurilor guvernamentale şi deci a socialismului.
Prin urmare, liberalul care construieşte pe bazele vechii tradiţii liberale clasice nu numai că trebuie să abandoneze utilitarismul şi pozitivismul, ci de asemenea trebuie să abandoneze tendinţa către idolatrizarea democraţiei şi către o animozitate nefondată faţă de catolicism, care îl duce, printre alte greşeli, şi către construirea unui vast infern de etatism şi tiranie, şcoala publică. Dacă face acest lucru, face un pas mare înainte către acea sinteză pe care noi toţi o recunoaştem ca fiind atât de importantă, un Weltanschauung de Dreapta.” (M.N. Rothbard, Conservatism and Freedom: A Libertarian Comment)

[1] Vezi, de ex., Paul Goodman, Compulsory Mis-education and the Community of Scholars, (New York: Vintage Press, 1964), ca şi numeroasele lucrări ale lui Goodman, John Holt, Jonathan Kozol, Herbert Kohl, Ivan Ilich şi mulţi alţii.

[2] Vezi, în acest sens, Albert Jay Nock, The Theory of Education in the United States (Chicago: Henry Regnery, 1949); şi Nock, Memoirs of a Superfluous Man (New York: Harper & Bros., 1943).

[3] Vezi John William Perrin, The History of Compulsory Education in New England, 1896.

[4] A. E. Twentyman, „Education; Germany”, Enciclopaedia Britannica, ediţia a 14-a (1929), VII, 999-1000.

[5] vezi Perrin, op. cit.

[6] Vezi Merle Curti, The Social Ideas of American Educators (New York: Charles Scribner’s Sons, 1935

[7] The Papers of Archibald D. Murphey (Raleigh, Carolina de Nord: University of North Carolina Press, 1914), II, pp. 53-54.

[8] Ludwig von Mises, The Free and Prosperous Commonwealth(Princeton, New Jersey: D. Van Nostrand Co., 1962), pp. 114-115.

[9] Calvin E. Stowe, The Prussian System of Public Instruction and its Applicability to the United States (Cincinnati, 1830), p. 61 şi urm. Cu privire la motivaţiile elitiste ale reformatorilor educaţionali, vezi Michael B. Katz, The Irony of Early School Reform (Boston: Beacon Press, 1970).

[10] Citat în Edward C. Kirkland, Dream and Thought in the Bussiness Community, 1860-1900 (Chicago: Quadrangle Books, 1964), p. 54.

[11] Vezi Lloyd P. Jorgenson, „The Oregon School Law of 1922: Passage and Sequel”, Catholic Historical Review (Octombrie 1968), pp. 455-460.

 


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

 

Articole similare

Top