Fascinaţia puterii

SuperBurocrate
Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Latest posts by Ninel Ganea (see all)

Nu sunt multe adevăruri imbatabile în filozofia socială, dar cele câteva consacrate ar trebui repetate cât mai des într-o comunitate anesteziată acum de mirajul instituţiilor şi al statului provindenţă. De pildă, adagiul lordului Acton, potrivit căruia puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut, pare că nu a intrat niciodată în repertoriul politic al românului cultivat. Sau, dacă a intrat, a fost abandonat la fel de repede, probabil în virtutea “contextului politic” şi a “noilor realităţi globale”. E aproape înduioşător să vezi cum oameni cu o anumită anvergură publică aşteaptă în continuare eliberarea dintr-o concentrare colosală a puterilor. Salvarea vine de la Washington, de la UE, de la DNA, de la serviciile secrete, dar niciodată de la individ sau de la o reducere a puterilor statale.

Antropologia folosită provine din romantism, iar logica subiacentă e rudimentară: omul devine înger odată aflat la conducerea sau în interiorul instituţiilor-cheie (cu puteri extraordinare). Paradoxal, instituţiile transformă în bine oamenii. În paradigma pre-modernă, corupţia inerentă puterii era o presupoziţie a vieţii în comunitate. De la generalii romani batjocoriţi de gloată după succese, până la parabola inelului din Trilogia lui Tolkien, există o întreagă tradiţie care vorbeşte despre pericolul puterii absolute, chiar şi în cazul unor naturi mai mult neprihănite (asta nu înseamnă că utopia filosofului rege nu licărea când şi când în fundal). În schimb, în vulgata autohtonă nu s-a prins aproape nimic din toată această înţelepciune. Totul e să punem oamenii care trebuie în poziţiile cheie, de regulă “ai noştri”, şi atunci o să zbârnâie de eficienţă statul român. Iar dacă nu putem asta, măcar să imităm cât mai abitir instituţiile occidentale, aflate astăzi în degenerare. Şi dacă nici asta nu merge, atunci să ne transferăm cât mai repede suveranitatea şi puterea în altă parte, căci sigur vor şti ei ce să facă mai bine cu noi.

Scandalul recent, legat de serviciile secrete, a dezvăluit, ca o consecinţă colaterală, dimensiunea gigantescă a controlului exercitat asupra populaţiei. Chiar dacă situaţia poate surprinde, ea vine ca o urmare naturală a acceptării ideii că răul nu poate fi demontat decât prin rău, că în “lupta inegală cu banditismul de stat” un “rol esenţial revine serviciilor de informaţii”. Astfel, de la elogiul serviciilor secrete până la ideea că doar printr-o supraveghere la sânge putem fi mântuiţi de corupţie, un cor foarte vocal a susţinut hipertrofia statului poliţist, cu pretexte întotdeauna la îndemână. Mai mult, nu au lipsit nici situaţiile amuzante în care, de exemplu, un jurnalist investigator şi susţinător al puterii statului, dar intrat din motive conjuncturale sub lupa aparatului represiv, a declarat că “instituţiile respective nu pot înghiţi la nesfârşit briganzii din interiorul lor, care lucrează pentru politicieni şi pentru persoane private!”. Însă, până la acel moment, care probabil nu va veni niciodată, singura certitudine este distanţa imensă care ne separă de filozofia libertăţii pentru care “baza ultimă a unui sistem birocratic absolut o reprezintă violenţa” (von Mises – Birocraţia).

Exemplele de mai sus ar putea părea facile deoarece incriminează puterea în forma ei cea mai agresivă. Însă, există nenumărate instanţe, oarecum mai subtile, prin care acelaşi aparat coercitiv este stimulat să se autoreproducă nediscriminatoriu. De pildă, una dintre soluţiile “de dreapta” la problemele bugetare ale României o constituie lărgirea bazei de impozitare şi “închiderea tuturor posibilităţilor de a evita plata contribuţiilor de sănătate”, chiar dacă există cazuri în care un angajat plăteşte la stat de două ori pentru acelaşi serviciu mizerabil. Însă este important de avut în vedere că obiectivul îl reprezintă un buget de stat cât mai generos, administrat de îngeri care să recompenseze, chipurile, echidisant bunăstarea spoliată de stat. Cine nu pricepe şi nu înţelege i se va repeta mantra: autostrăzi, şcoli, spitale. Iar dacă obiectează prin corupţia inerentă alocărilor publice, atunci i se va aminti de rolul serviciilor secrete în controlul democraţiei. Şi tot aşa… În acelaşi context, evaziunea fiscală a devenit recent subiect pentru CSAT, fără a apărea nici măcar o discuţie cu privire la abundenţa impozitelor şi a reglementărilor. Dar, în această perspectivă, indivizii nu sunt altceva decât unităţi servile, plătitoare de taxe, iar cine se sustrage pune în pericol siguranţa naţională.

Dacă ne mutăm atenţia în spaţiul politicii externe, observăm aceleaşi reflexe spre centralizare. Spaţiul public local, de pildă, nu a dus lipsă de figuri proeminente care să nu fi criticat NATO pentru lipsa de reacţie (adică implicare militară totală) în criza ucraineană. Din nefericire, încrederea fără margini în puterea supradimensionată a unui jandarm global, care împarte democraţia de la înălţimea bombardierelor şi a dronelor, nu poate fi combătută, câtă vreme contextul narativ este jalonat de cuvinte cheie precum “terorism”, “Rusia”, “provocări globale”. Cât priveşte integrarea europeană, presupoziţiile sistemului nu intră sub semnul întrebării, deşi roadele otrăvite au început să se vadă. Dinamica politică sau a răului, prinsă de von Hayek, printre alţii, indică destul de limpede de ce problemele rezolvate de la centru favorizează apariţia lichelelor; însă această dezvoltare teoretică rămâne, în continuare, necunoscută, deoarece urgenţa războaielor împotriva unor duşmani hiperbolizaţi sau inventaţi capătă precedenţă.

Ar fi naiv, totuşi, să credem că problemele noastre ţin în special de cunoaştere. E şi asta, dar când oamenii aşteaptă doar poziţii inexpugnabile, din care să-i reformeze pe ceilalţi, fără să facă niciun apel la virtuţi, atunci e limpede că tarele noastre sunt mult mai greu sesizabile şi provin dintr-o altă sferă.

FOTO: Stefano Zattera

Articole similare

*

Top