Elitele naturale, intelectualii şi statul

hans-hermann_hoppe

Traducere şi adaptare de Dan Cristian Comănescu *

În orice societate liberă, elitele se compun din câţiva indivizi, care dobândesc acest statut pe bază de merit. Graţie averii, înţelepciunii şi curajului lor, ei posedă o autoritate naturală, opiniile şi judecăţile lor bucurându-se, în ochii celorlalţi, de un respect larg împărtăşit.

Mai mult, datorită căsătoriilor selective şi funcţionării legilor de moştenire civilă şi genetică, este probabil ca autoritatea naturală să se perpetueze de la o generaţie la alta în aceleaşi familii. De aceea, sarcina soluţionării conflictelor şi a neînţelegerilor va fi încredinţată, de persoanele aflate în dispută, capilor acestor familii, a căror reputaţie se întemeiază pe un lung şir de performanţe superioare, pe clarviziunea şi pe conduita lor personală exemplară.

Apariţia endogenă a statului monarhic – spre deosebire de cea exogenă, bazată pe cucerire – este produsul acestor elite naturale, micul pas decisiv necesar pentru apariţia sa fiind monopolizarea funcţiei de judecător şi arbitru al conflictelor..Aceasta s-a petrecut îndată ce un singur membru al elitelor naturale recunoscute voluntar a reuşit, în ciuda opoziţiei rivalilor săi, să impună rezolvarea tuturor conflictelor dintr-un anumit teritoriu exclusiv de către el. Părţile conflictuale pierdeau astfel posibilitatea de a mai alege un alt judecător sau arbitru.

Îndată ce înţelegem statul ca pe un produs al unei ordini anterioare, structurate ierarhic, devine clar de ce, în cea mai mare parte a istoriei sale, în măsura în care a fost supusă unor guverne, omenirea a fost supusă unor monarhii (mai degrabă decât unor democraţii). Au existat, desigur, excepţii: democraţia ateniană, Roma până în 31 î. Hr., republicile Veneţia, Florenţa, Genova în timpul Renaşterii, cantoanele elveţiene începând din 1291, Provinciile Unite (Olanda) din 1648 până în 1673 şi Anglia sub Cromwell.

Dar acestea sunt cazuri rare şi nici unul din ele nu seamănă, fie şi numai de departe, cu sistemul modern de tip „omul şi votul”. Ele erau, ca şi monarhiile, sisteme cu un pronunţat caracter elitist. În Atena, de pildă, cetăţenii cu drept de vot şi eligibili în poziţii de conducere nu depăşeau 5% din populaţie.

Din clipa când un singur membru al elitei naturale a reuşit să monopolizeze funcţia de judecător şi arbitru al conflictelor, dreptul şi asigurarea respectării legii au devenit mai costisitoare. În loc de a mai fi oferite gratuit sau în schimbul unor sume achitate voluntar, finanţarea lor a început să se facă prin taxe obligatorii. Simultan, calitatea dreptului s-a deteriorat. În loc de a mai respecta, prin aplicarea fără excepţie a principiilor universale şi imuabile ale dreptăţii, vechile pravile întemeiate pe proprietatea privată, un judecător monopolist, scutit de pericolul de a-şi pierde clienţii prin abandonarea imparţialităţii, va perverti sistematic dreptul în propriul său folos.

Cum a fost cu putinţă acest pas decisiv, de monopolizare a legii şi ordinii de către un rege, o dată ce el conducea, în mod previzibil, la scumpirea şi degradarea justiţiei? Cu siguranţă, alţi membri ai elitei naturale trebuiau să respingă o asemenea tentativă.

Tocmai de aceea viitorii regi s-au aliniat, în mod caracteristic, la standardele „poporului”, ale „oamenilor de rând”. Mizând pe sentimentul întotdeauna popular al invidiei, regii au promis o justiţie mai ieftină şi mai bună, în schimbul şi cu ajutorul impozitării rivalilor mai capabili (competitori ai monarhului) — a căror sferă de acţiune se vedea astfel restrânsă.

În al doilea rând, regii şi-au asigurat sprijinul clasei intelectuale. Cu excepţia bisericii, persoanele interesate de serviciile intelectualilor — ca educatori pentru copiii lor, consilieri personali, secretari şi bibliotecari — proveneau numai dintre membrii elitelor naturale.

Posibilităţile de angajare ale intelectualilor erau precare, iar veniturile lor, în mod caracteristic, modeste. Mai mult, cu toate că membrii elitelor naturale erau rareori ei înşişi intelectuali (i.e. persoane consacrate exclusiv preocupărilor academice), ei erau, de regulă, cel puţin la fel de înzestraţi, aşa încât stima lor pentru performanţele intelectualilor pe care-i angajau era limitată.

Intelectualii, suferind de un narcisism debordant, suportau greu această situaţie. Cât de nedrept li se părea faptul că elevii lor — elitele naturale — le erau de fapt patroni şi îşi permiteau o viaţă confortabilă, în vreme ce ei — intelectualii — erau prin comparaţie săraci şi dependenţi!

Nu este deci de mirare că intelectualii au putut fi cu uşurinţă câştigaţi de rege pentru cauza lui, în încercarea de a-şi asigura monopolul justiţiei. În schimbul justificărilor ideologice ale regimului monarhic, regele le oferea nu doar slujbe mai bune şi poziţii mai înalte, ci şi statutul de intelectuali de curte, care le permitea în fine să răspundă elitelor naturale cu aceeaşi monedă pentru lipsa lor de respect.

Dar îmbunătăţirea înregistrată astfel de situaţia intelectualilor nu era decât una precară. În regim monarhic exista o distincţie clară între stăpân (rege) şi slujitori (supuşi), iar aceştia din urmă ştiau că poziţiile nu sunt permutabile. În consecinţă, nu doar elitele naturale, ci şi oamenii de rând opuneau o rezistenţă considerabilă oricărui spor al puterii regale. Prelevarea taxelor se dovedea, aşadar, pentru regi, extrem de dificilă, iar posibilităţile de angajare pentru intelectuali rămâneau extrem de limitate.

Mai mult, o dată instalaţi în siguranţă la putere, regii nu-şi tratau intelectualii cu mult mai multă consideraţie decât elitele naturale. Şi, dat fiind că regii controlau teritorii mult mai întinse decât visaseră vreodată elitele naturale, dizgraţia lor era încă şi mai periculoasă, iar capriciile lor făceau poziţia intelectualilor şi mai precară.

Cercetarea biografiilor celor mai de seamă intelectuali — de la Shakespeare la Goethe, de la Descartes la Locke, de la Marx la Spencer – indică, în linii mari, aceleaşi caracteristici: până târziu în secolul al XIX-lea, opera lor era sponsorizată de donatori privaţi, membri ai elitelor naturale, principi sau regi. După cum intrau sau ieşeau din graţia sponsorilor respectivi, intelectualii îşi schimbau frecvent patronii şi erau deosebit de mobili din punct de vedere geografic. Aceasta însemna adesea incertitudine financiară, contribuind totodată la cosmopolitismul specific intelectualilor (indicat de fluenţa lor în numeroase limbi), dar şi la o remarcabilă independenţă intelectuală.

Îndată ce unul sau altul din sponsori sau donatori îşi retrăgea sprijinul apăreau alţii, care preluau bucuroşi această sarcină. Într-adevăr, intelectualii şi viaţa culturală înfloreau la maximum acolo unde poziţia regilor sau a guvernelor centrale era relativ slabă, iar elitele naturale rămâneau relativ puternice. Un exemplu fericit ne este furnizat, în prima parte a secolului al XIX-lea, de Germania, unde numeroşi principi rivalizau pentru putere, prin contrast cu Franţa, puternic centralizată.

O modificare fundamentală a relaţiilor dintre stat, elitele naturale şi intelectuali nu s-a produs decât după instaurarea regimurilor democratice. Opoziţia istorică faţă de monarhie era cauzată de preţul prohibitiv al justiţiei şi de pervertirea vechilor pravile de către regi, în calitatea lor de judecători şi arbitri ai conflictelor, în regim de monopol. Se răspândeau însă confuzii grave.

Existau persoane care înţelegeau că problema este monopolul, şi nu elitele sau aristocraţia. Dar numărul acestora era nesemnificativ prin comparaţie cu al acelora care, în mod eronat, vedeau în caracterul elitist al stăpânului sursa problemei — şi care susţineau păstrarea monopolului asupra legii şi ordinii, cerând înlocuirea pur şi simplu a regelui şi a pompei regale, prea bătătoare la ochi, cu poporul şi presupusa decenţă a oamenilor de rând. De aici succesul istoric al democraţiei.

Câtă ironie în faptul că monarhia a fost distrusă de aceleaşi forţe sociale pe care regii le stimulaseră iniţial, punându-le în slujba lor, cu ocazia excluderii autorităţilor naturale rivale, prin blocarea accesului acestora din urmă la funcţia judecătorească: invidia oamenilor de rând faţă de cei mai înzestraţi şi dorinţa intelectualilor de a accede la locul pe care credeau că-l merită în societate.

Cu necesitate logică, ideea că – la rândul lor – şi regii trebuie doborâţi şi că politicile egalitariste trebuie împinse până la consecinţa lor ultimă — controlul monopolist al funcţiei judecătoreşti de către omul de rând — s-a impus. În ochii intelectualilor, aceasta însemna controlul dreptului de către ei, în calitate de purtători de cuvânt ai poporului.

După cum ne poate informa teoria economică elementară, tranziţia de la regimul de tip monarhic la regula „omul şi votul” şi substituirea regelui cu poporul nu putea decât să înrăutăţească lucrurile. Preţul justiţiei a crescut astronomic, în vreme ce calitatea sa a continuat să se deterioreze ineluctabil. Într-adevăr, această tranziţie nu înseamnă în ultimă instanţă altceva decât înlocuirea unui sistem de proprietate privată asupra guvernului — a unui monopol privat — cu un sistem de proprietate colectivă asupra guvernului — un monopol public.

De aici a rezultat o „tragedie a comunelor”. De acum înainte oricine — nu numai regele — va putea să înhaţe proprietatea privată a tuturor celorlalţi. Consecinţa a fost mai multă exploatare guvernamentală (prelevare de taxe), deteriorarea justiţiei până la punctul în care ideea de corp universal şi imuabil al principiilor de drept a dispărut şi a fost înlocuită cu ideea de legislaţie (drept făcut, mai degrabă decât descoperit, „dat” pe vecie); şi o creştere a ratei sociale a preferinţei de timp (i.e. o accentuare a orientării către prezent, în detrimentul orientării către viitor).

Un rege poseda un teritoriu pe care-l putea lăsa moştenire propriului său fiu şi, de aceea, încerca să-i sporească valoarea. Un stăpân ales democratic nu e decât un administrator temporar şi, de aceea, încearcă să-şi maximizeze în prezent, prin toate mijloacele, venitul curent, cules de pe urma funcţiei sale guvernamentale, în dauna oricărei posibilităţi de capitalizare a valorii.

Iată câteva consecinţe: cheltuielile guvernamentale pe durata epocii monarhice, ca procent din PNB, rareori depăşeau 5%. De la Primul Război Mondial încoace, ele s-au situat, de regulă, în jurul valorii de 50%. Înaintea Primului Război Mondial angajaţii guvernamentali reprezentau, de regulă, mai puţin decât 3% din totalul forţei de muncă angajate. De atunci această valoare s-a ridicat la 15 – 20%. Epoca monarhică s-a caracterizat prin întrebuinţarea banilor-marfă (aur), şi puterea de cumpărare a unităţii monetare sporea treptat. Prin contrast, epoca democratică este epoca banilor de hârtie, a căror putere de cumpărare a scăzut necontenit.

Regii se afundau din ce în ce mai mult în datorii, dar, cel puţin în timp de pace, obişnuiau să-şi reducă povara datoriilor. În epoca democratică, datoriile guvernamentale au crescut, atât în vreme de război, cât şi de pace, atingând cote incredibile. Ratele reale ale dobânzii în epoca monarhică scăzuseră, treptat, până la circa 2,5%. De atunci, ratele reale ale dobânzii (ratele nominale ajustate pentru a ţine seama de inflaţie) au crescut până la circa 5% — o cotă pe care n-o mai atinseseră din secolul al XV-lea.

Legislaţia era practic inexistentă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi, într-un singur an, se ratifică zeci de mii de legi şi reglementări. Ratele economiilor scad, în loc să crească o dată cu veniturile, iar indicatorii dezintegrării familiale şi ai criminalităţii se află în permanentă creştere.

În vreme ce, sub stăpânire democratică, situaţia statului s-a îmbunătăţit substanţial, în vreme ce situaţia populaţiei se înrăutăţea corespunzător, ce s-a întâmplat cu elitele naturale şi cu intelectualii? În ce-i priveşte pe cei dintâi, democratizarea a reuşit acolo unde regii nu marcaseră decât începuturi modeste: în distrugerea definitivă a elitelor naturale şi a aristocraţiei. Averile familiilor de seamă s-au disipat graţie taxelor spoliatoare, percepute în timpul vieţii sau la deces. Tradiţiile de independenţă economică, clarviziune intelectuală, precum şi cele decurgând din rolul de repere morale şi spirituale, pe care-l jucau aceste familii, au fost anihilate şi uitate.

Mai există şi astăzi oameni bogaţi, dar ei îşi datorează frecvent averile intervenţiilor directe sau indirecte ale statului. De aceea ei sunt adesea mai dependenţi de continuarea favorurilor acordate de stat decât mulţi dintre cei cu mijloace mai reduse. În mod tipic, ei nu mai sunt reprezentanţi ai unor venerabile familii de frunte, ci nouveaux riches. Conduita lor nu se caracterizează prin virtute, înţelepciune, demnitate sau gust, ci este o reflectare a aceleiaşi culturi proletare de masă, orientate către prezent, oportunism şi hedonism, pe care cei bogaţi şi renumiţi o împărtăşesc astăzi cu toţi ceilalţi. În consecinţă — şi slavă Domnului — opiniile lor nu se bucură de mai multă consideraţie în ochii publicului larg decât cele ale oricărei persoane luate la întâmplare.

Democraţia a reuşit în cele din urmă ceea ce Keynes nu îndrăznea decât să viseze: „eutanasia clasei rentierilor”. Afirmaţia lui Keynes, după care „pe termen lung suntem morţi cu toţii”, exprimă cu acurateţe spiritul democratic al vremurilor noastre: hedonism orientat către prezent. Deşi este pervers să nu gândeşti dincolo de propria-ţi viaţă, acesta este modul de gândire devenit tipic. În loc să-i înnobileze pe proletari, democraţia a proletarizat elitele. Ea a pervertit, de asemenea, gândirea şi judecata maselor.

Pe de altă parte, o dată cu distrugerea elitelor naturale, intelectualii au dobândit o poziţie mult mai proeminentă şi mai puternică în societate. Într-adevăr, ei au atins în bună măsură ţelul la care aspirau, devenind clasa stăpânitoare.

Economiştii, filozofii, istoricii sau analiştii sociali de calibru semnificativ angajaţi privat de membri ai elitelor naturale au dispărut aproape cu desăvârşire, iar acei câţiva reprezentanţi ai vechilor elite care mai supravieţuiesc şi care le-ar fi putut achiziţiona serviciile nu-şi mai pot permite, din punct de vedere financiar, să angajeze intelectuali. În schimb, intelectualii sunt acum, de regulă, funcţionari publici, chiar şi atunci când lucrează pentru instituţii şi fundaţii nominal private. Protejaţi aproape complet de vicisitudinile cererii consumatorilor („stabilizaţi” în funcţii), numărul lor a crescut dramatic, iar compensaţiile de care se bucură depăşesc, în medie, cu mult valoarea lor adevărată de piaţă. Simultan, calitatea produsului lor intelectual cunoaşte o degradare constantă.

Desigur, mai există intelectuali şi performanţe intelectuale de vârf. Dar aceşti câţiva şlefuitori de pietre scumpe sunt tot mai dificil de identificat în mlaştina tot mai cuprinzătoare a poluării intelectuale. Aruncaţi o privire peste aşa-numitele reviste economice, filozofice, sociologice sau istorice de prim rang. Vă aşteaptă fie un şoc, fie un hohot de râs, în funcţie de temperament.

Veţi descoperi, în cea mai mare parte, irelevanţă şi incomprehensibilitate. Mai rău, în măsura în care produsul intelectual mai este şi astăzi relevant şi comprehensibil, el este viciat de etatism. Există excepţii însă, dat fiind că practic toţi intelectualii sunt angajaţi ai statului, cu multiplele sale ramificaţii, n-ar trebui să ne surprindă faptul că cea mai mare parte a voluminosului lor „output” va fi, prin misiune sau omisiune, propagandă etatistă.

Permiteţi-mi să ilustrez acest lucru, aruncând o privire asupra aşa-numitei Şcoli de la Chicago: Milton Friedman, predecesorii şi urmaşii săi. În anii 1930-1940, Şcoala de la Chicago era considerată „de stânga” — şi pe bună dreptate: Friedman, de pildă, recomanda [încă de la începutul carierei sale] un sistem bancar centralizat şi hârtia în locul etalonului aur. El aderase deja trup şi suflet la principiul statului asistenţial, propagând garantarea unui venit minim (o taxă negativă pe venit), a cărui limită superioară n-a fost capabil s-o enunţe. Pentru atingerea ţelurilor sale mărturisit egalitariste, el recomandă o taxă progresivă (participând personal la implementarea sistemului de reţineri din salariu). Friedman adoptase ideea că statul poate preleva taxe pentru subvenţionarea tuturor bunurilor generatoare de efecte de vecinătate pozitive, sau despre care bănuia el că pot avea asemenea efecte. Evident, aceasta însemna că statul poate subvenţiona, practic, orice doreşte.

În plus, Friedman şi succesorii săi au îmbrăţişat cea mai subţire dintre filozofii: relativismul etic şi epistemologic. Nu există nimic de felul unor adevăruri morale ultime, şi toate cunoştinţele noastre factuale, empirice sunt, în cel mai bun caz, numai ipotetic adevărate. Cu toate acestea, ei n-au pus vreodată la îndoială necesitatea existenţei unui stat democratic. Astăzi, după jumătate de veac, fără să-şi fi modificat vreuna dintre poziţiile esenţiale, Şcoala de la Chicago e privită ca un bastion al dreptei şi al pieţei libere. Ea defineşte acum hotarul „de dreapta” al respectabilităţii, pe care numai „extremiştii” îl mai încalcă. Iată magnitudinea alunecării spre stânga a opiniei publice, pe care au reuşit s-o provoace impiegaţii statului.

 

banner-distractia

 

Sau să ne oprim la un alt indicator: atunci când preşedintele Camerei Reprezentanţilor, Newt Gingrich, susţine politica New Deal şi securitatea socială şi când elogia legislaţia de reglementare a drepturilor civile, adică acţiunea afirmativă şi integrarea forţată, responsabilă pentru distrugerea aproape completă a drepturilor de proprietate privată şi pentru eroziunea libertăţii de contractare, asociere şi disociere, se vorbeşte despre o „revoluţie” [este vorba despre anul 1995 – n. tr.].

Dar ce fel de revoluţie este aceasta, în care revoluţionarii au acceptat din toată inima premisele etatiste şi cauzele actualului dezastru. Evident, aşa ceva nu se poate numi revoluţie decât într-un climat profund etatist.

Situaţia pare disperată, însă nu este. Mai întâi, trebuie să recunoaştem că ea nu poate dura la nesfârşit. Epoca democratică nu poate constitui „sfârşitul istoriei”, aşa cum ar dori neoconservatorii să credem, deoarece există şi o faţetă economică a procesului.

Intervenţiile în mersul pieţei vor genera, inevitabil, mai multe probleme decât cele pe care sunt ţinute să le rezolve, aducând după ele tot mai multe restricţii şi reglementări, până când, în cele din urmă, vom atinge stadiul socialismului integral. Dacă tendinţele actuale se perpetuează, putem anticipa, fără riscul să greşim prea mult, că statul asistenţial democratic de tip occidental va sfârşi prin a se prăbuşi, aşa cum s-au prăbuşit „republicile populare” din Est, la sfârşitul anilor 1980.

De zeci de ani, veniturile reale din Vest au stagnat, sau chiar s-au diminuat. Datoriile guvernamentale şi schemele de „asigurare socială” au creat perspectiva unui declin economic. În acelaşi timp, conflictele sociale au atins cote periculoase.

Poate va fi necesar să aşteptăm un colaps economic înainte de a asista la o schimbare a actualelor tendinţe etatiste. Dar, chiar şi în cazul unui colaps, încă ceva mai este necesar. O prăbuşire nu înseamnă numaidecât şi o contracţie a statului. Lucrurile se pot chiar înrăutăţi.

În fapt, în istoria occidentală recentă, nu există decât două exemple indiscutabile de reducere, fie şi temporară, a puterilor guvernului central, ca rezultat al unei catastrofe: în Germania Occidentală, după al doilea război mondial, de către Ludwig Erhard — şi în Chile, de către Pinochet. În afară de criză, mai sunt necesare şi idei — idei corecte — şi oameni capabili să le înţeleagă şi să le aplice, atunci când se iveşte prilejul.

Dar dacă, în ultimă instanţă, cursul istoriei e determinat de idei, care pot fi adevărate sau false — şi de oameni, care acţionează şi se lasă ghidaţi de idei adevărate sau false — atunci catastrofa este inevitabilă numai sub domnia ideilor false. Pe de altă parte, dacă opinia publică ar adopta şi ar fi dominată de idei corecte — şi, în principiu, ideile pot fi schimbate aproape instantaneu — atunci catastrofa nici nu mai trebuie să se producă.

Dar, dacă nu este inevitabil cursul istoriei – şi nu este – atunci catastrofa nu este nici necesară, nici inevitabilă. În ultimă instanţă, cursul istoriei e determinat de idei, care pot fi adevărate sau false, şi de oameni care acţionează şi se lasă ghidaţi de idei adevărate sau false.

Ajung astfel la rolul pe care trebuie să-l joace intelectualii în modificarea necesarmente radicală şi fundamentală a opiniei publice — şi la rolul pe care membrii elitelor naturale, atâţia câţi mai există, vor trebui să-l joace. Exigenţele sunt ridicate pentru ambele categorii, dar, aşa ridicate cum sunt, pentru a evita o catastrofă sau pentru a o depăşi cu succes, aceste exigenţe vor trebui satisfăcute de ambele părţi, ca o datorie naturală ce le revine.

Chiar dacă majoritatea intelectualilor au fost corupţi şi sunt în mare parte responsabili pentru perversiunile actuale, este de neconceput o revoluţie ideologică fără ajutorul intelectualilor. Dominaţia intelectualilor publici nu poate fi anihilată decât de către intelectuali anti-intelectuali. Din fericire, ideile de libertate individuală, proprietate privată, liberă contractare şi asociere, responsabilitate şi răspundere personală, ca şi ideea că puterea guvernamentală reprezintă principalul inamic al libertăţii şi al proprietăţii nu vor dispărea atâta vreme cât mai există specia umană, pur şi simplu fiindcă sunt adevărate, şi adevărul nu poate fi anihilat. Mai mult, cărţile gânditorilor care au exprimat aceste idei în trecut nu vor dispărea.

Pe de altă parte, este de asemenea necesar să existe gânditori în viaţă care să citească asemenea cărţi, care să fie capabili să reţină, să reformuleze, să reaplice, să rafineze şi să dezvolte aceste idei şi care să fie capabili şi dispuşi să le dea o expresie personală, respingând în mod deschis, atacând şi invalidând pe colegii lor intelectuali.

Dintre aceste două exigenţe – competenţă intelectuală şi caracter – cea mai importantă este a doua, mai ales astăzi. Din punct de vedere pur intelectual, lucrurile stau, prin comparaţie, simplu. Majoritatea argumentelor etatiste pe care le auzim de dimineaţa până seara sunt uşor de respins, ca absurdităţi morale şi economice. Într-adevăr, cu cât întâlnesc mai mulţi intelectuali notorii în viaţă, cu atât sunt mai consternat de „categoria uşoară” din care fac ei, în mod caracteristic, parte.

Nu rareori se pot întâlni intelectuali care nu cred în privat ceea ce proclamă cu multă emfază în public. Aceştia nu greşesc pur şi simplu. Ei spun şi scriu în mod deliberat lucruri pe care le ştiu a fi neadevărate. Lor nu le lipseşte capacitatea intelectuală; carenţa lor este morală. Însă aceasta înseamnă că nu trebuie să fim pregătiţi numai pentru a înfrunta falsitatea, ci şi răul – iar această sarcină este mult mai dificilă şi mai îndrăzneaţă. În afară de cunoştinţe mai temeinice, este necesar şi curaj.

Intelectualul antiintelectual se poate aştepta să i se ofere mită – şi este uimitor cât de uşor pot fi corupţi unii oameni: câteva sute de dolari, o excursie plăcută, o fotografie în ziare alături de puternicii vremii sunt prea adesea suficiente pentru a-i determina pe oameni să se vândă. Asemenea tentaţii trebuie respinse şi dispreţuite.

Mai mult, luptând împotriva răului, trebuie să fim gata să acceptăm probabilitatea de a nu vedea niciodată eforturile încununate de „succes”. Nu ne aşteaptă averi, promovări spectaculoase sau prestigiu profesional. De fapt, faima intelectuală trebuie privită cu maximă suspiciune.

Într-adevăr, nu numai că cei care au apucat pe această cale trebuie să accepte că vor fi marginalizaţi de establishment-ul academic. Ei trebuie chiar să se aştepte, din partea colegilor, la orice acţiuni menite să-i ruineze.

E suficient să ne gândim la Ludwig von Mises şi Murray N. Rothbard. Cei mai mari economişti şi filozofi sociali ai secolului al XX-lea, ei au fost, deopotrivă, esenţialmente inacceptabili şi neangajabili după criteriile establishment-ului academic. Cu toate acestea, de-a lungul întregii lor vieţi, ei n-au cedat nici măcar un pas. Niciodată nu şi-au pierdut demnitatea şi nici măcar nu s-au lăsat covârşiţi de pesimism. Din contră, în faţa unei adversităţi constante, au rămas ofensivi – şi chiar bine dispuşi, continuând să lucreze la acelaşi nivel incredibil de productivitate. Ei s-au mulţumit cu devotamentul pentru adevăr şi numai pentru adevăr.

Aici intervin elitele naturale, sau ceea ce a mai rămas din ele. În ciuda obstacolelor, Mises şi Rothbard au avut posibilitatea de a se face auziţi. N-au fost condamnaţi la tăcere. Ei au desfăşurat o activitate profesorală şi au publicat. Au reuşit să se adreseze unui public şi să transmită unor oameni rezultatele şi ideile lor.

Toate acestea ar fi fost de neconceput fără ajutorul altora. Mises a fost susţinut de Laurance Fertig şi de fundaţia William Volker, care au plătit salariile lui la Universitatea din New York, iar Rothbard de Institutul Mises, care l-a sprijinit, l-a ajutat să-şi publice cărţile şi să le răspândească şi i-a oferit un cadru instituţional care să-i permită să spună şi să scrie lucruri care trebuiau spuse şi scrise, dar care nu mai puteau fi spuse şi scrise în mediile academice, ale establishment-ului etatist oficial.

Cândva, când spiritul egalitarist nu distrusese încă cea mai mare parte a averilor şi a minţilor independente, sarcina susţinerii intelectualilor impopulari era asumată de persoane individuale. Dar cine-şi mai poate permite, astăzi, de unul singur, să-şi angajeze privat un intelectual ca secretar personal, consilier sau dascăl al copiilor săi? Şi aceia care încă o mai fac sunt, de cele mai multe ori, îndeaproape implicaţi în alianţa cea mai coruptă dintre marele aparat de stat şi marii afacerişti, aşa încât ei promovează pe aceiaşi cretini intelectuali care domină „academia” etatistă. Este de ajuns să vă gândiţi la Rockefeller şi la Kissinger, de pildă.

Iată de ce sarcina susţinerii şi menţinerii în viaţă a adevărului despre proprietatea privată, libertatea de contractare, de asociere şi de disociere, responsabilitatea personală şi aceea de combatere a falsităţii, minciunilor şi răului asociat cu etatismul, relativismul, corupţia morală şi iresponsabilitatea nu poate fi astăzi asumată decât în mod colectiv, prin utilizarea conjugată a resurselor şi punerea lor în sprijinul unor organizaţii de felul Institutului Mises, o societate educaţională independentă, dedicată valorilor subiacente civilizaţiei occidentale, necompromiţătoare şi îndepărtată, chiar şi fizic, de coridoarele puterii. Nu exagerez afirmând că Institutul Mises este o insulă a decenţei morale şi intelectuale, într-un ocean de perversiune.

Desigur, prima obligaţie a oricărei persoane decente este către sine însăşi şi către familia sa. Astfel, se cade ca o asemenea persoană să urmărească – pe piaţa liberă – să-şi maximizeze veniturile monetare, deoarece, cu cât câştigă mai mulţi bani, cu atât activitatea sa este mai benefică semenilor săi.

Dar lucrurile nu se termină aici. Intelectualul trebuie să rămână credincios adevărului, fie că această atitudine este sau nu rentabilă pe termen scurt. Similar, elitele naturale au obligaţii care depăşesc cu mult sfera intereselor imediate ale lor şi ale familiilor lor.

Cu cât sunt mai încununaţi de succes — ca oameni de afaceri şi profesionişti — şi cu cât mai larg recunoscut le este succesul, cu atât membrii acestor elite sunt mai datori să ofere un exemplu: ei trebuie să aspire la o viaţă trăită pe măsura celor mai exigente standarde de conduită etică. Aceasta implică acceptarea de către ei a sarcinii, cu adevărat nobile, de a susţine în mod deschis, cu mândrie şi pe cât de generos cu putinţă valorile drepte şi adevărate pe care le-au recunoscut.

În schimb, ei dobândesc inspiraţie, hrană şi forţă intelectuală şi, deopotrivă, perspectiva ca numele lor să le supravieţuiască, amintind în veci de acei indivizi care s-au ridicat deasupra maselor, pentru a aduce o contribuţie durabilă umanităţii. Cu sprijinul elitelor naturale, Institutul Mises poate fi o instituţie redutabilă, un model pentru restaurarea învăţământului autentic, aproape o universitate dedicată răspândirii cunoaşterii, căreia i-aţi încredinţa copiii dvs. şi de la care v-aţi angaja salariaţii.

Chiar dacă nu vom mai fi în viaţă pentru a asista la triumful ideilor noastre, vom şti şi vom fi veşnic mândri că le-am slujit din toate puterile, făcând ceea ce trebuie să facă orice om nobil şi cinstit.

Publicat iniţial pe Mises.ro


* Cuvânt rostit în 1995, la întrunirea susţinătorilor Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama, desfăşurată la San Francisco, California. Translation of Natural Elites, Intellectuals and the State, Auburn, Alabama, 1995.

Articole similare

*

Top