Drumuri tulburi

tescovina
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

Suntem foarte bucuroși să va anunțăm apariția în curând, la Editura Anacronic, a primului titlu original, al unui autor român, debutant, doamnelor si domnilor…

CARMEN CĂTĂLINA ALEXA – “Chiuind în fântâna’ prefațată de pr. Constantin Necula.

In curând, detalii. Povestirea de față nu este in volum.


 

De când se măritase, adică de niște zeci de ani buni, tanti Nuța se apucase și de crescut gâște. Vecinătatea pârâului și malurile înverzite din apropierea pădurii făceau ca treaba asta să fie floare la ureche. Toată primăvara și vara le mâna pe pârâu, le mai dădea și grăunțe dimineața la plecare și seara când ajungeau acasă, dar faptul că erau libere să se bălăcească și să pască toată ziua le făcea să crească văzând cu ochii. Ca din apă. Toamna se dolofăneau, se îmbrăcau cu puf gros și se pregăteau- cele mai norocoase, de iernat, restul, de fiert în oală.

Era într-o după-amiază târzie de toamnă când, după o zi de muncă, tanti Nuța s-a întors acasă. După ce că era frântă de oboseală, intrând în curte, a simțit că i se prăbușește tot cerul în cap. Presărate în poziții nefirești prin iarba verde-ruginie, cu burțile rotunde în sus sau pe o parte, gâștele ei albe și grase nu mai mișcau. In fața grozavei priveliști i s-au înmuiat dintr-odată picioarele și a simțit nevoia să se rezeme de stâlpul porții întredeschise. Era atât de supărată, încât îi venea să bocească în gura mare, ca la mort.

Când și-a mai revenit puțin, a început să le adune, una câte una. Încă erau calde, dar nu mai era nimic de făcut. Neagră de supărare, s-a gândit că dacă tot nu mai putea să le taie și să le mănânce, măcar să le jumulească puful cel moale de pe burtă și de pe sub aripi, să aibă din ce să-și mai facă peste iarnă niște perne. Cu toată oboseala, s-a așezat pe un scăunel și le-a scărmănat pe rând, oftând din adâncul rărunchilor atunci când mai dădea câte una la o parte. Când a ajuns cu jumulitul la gânsacul cel falnic, nu a mai răbdat-o inima și chiar a plâns. Era așa de rotund și greu și uite cum trebuia acum aruncat ca orice leș pe malul râpei, să-l sfâșie noaptea vulpile flămânde!

Când a terminat treaba, avea într-o parte o traistă plină de puf de gâscă din cel mai bun, iar în cealaltă grămada de gâște moarte. Mai dăduse molima și în alți ani, dar de obicei mureau numai găinile, și nici acelea așa, toate într-o singură zi. Asta a fost, a mai oftat o dată, când e să tragi necazul, apoi îl tragi!

A căutat un sac mai mare de cânepă și a îngrămădit orătăniile în el. Cu sacul greu, aburcat într-un căruț, s-a dus pe malul pârâului cât a putut de departe, spre pădure, și l-a răsturnat acolo, după care s-a întors spre casă, amărâtă până la Dumnezeu. Nici mâncare nu i- a mai trebuit în seara aceea.

Dimineață au trezit-o, ca de obicei, cântecul cocoșului care dormea cu tot cu găini în dudul din fața casei, și scârțâitul roții de la fântână. Cele mai stridente, însă, erau niște țipete de gâște care au umplut-o din nou de amărăciune, amintindu-i ce se întâmplase cu o seară înainte.

– I-auzi, și-a spus cu năduf, oamenii își duc stolurile de gâște pe imaș, numai ale mele s-au dus pe apa sâmbetei, de parcă ar fi fost de furat!

Când a ieșit în tindă, a rămas cu ochii țintă la ceva ce nu mai văzuse în viața ei. Îngrămădite în fața porții și dând din aripile cu penele cele tari, rămase cât de cât întregi, gâștele pe care le crezuse moarte și le aruncase cu o seară înainte pe malul pârâului țipau cât le ținea gura. Le-o fi fost și foame, dar frigul pătrunzător al dimineții de octombrie le zburlea nemilos spinările jumulite. În fața neașteptatului tablou, pe tanti Nuța au încercat-o buluc niște sentimente greu de înțeles și de redat, de la spaimă la bucurie și de la uimire la milă. S-a grăbit să le dea drumul în curte, să le arunce grăunțe din belșug și să le toarne apă curată. Cu spinările zgribulite și goale, gâștele păreau totuși bucuroase să se afle din nou acasă.

În iarna aceea au fost lăsate să doarmă într-o bucătărie de vară și, când a dat primăvara, tot acolo au fost lăsate să clocească. Tanti Nuța nu s-a îndurat nici anul următor să taie din ele. Simțea o strângere de inimă numai cât le vedea spinările învelite la loc cu un puf mai subțire decât cel pe care îl smulsese ea în ziua   aceea nefericită de toamnă în care uitase poarta deschisă la grădină și gâștele găsiseră că tescovina era incomparabil mai gustoasă decât obișnuitele grăunțe.

Lăcomia le-a transformat în niște bacante dezmățate de care însuși Bachus ar fi fost mândru. Drept e că nici tanti Nuța nu se poate spune că a ieșit în pierdere. Una peste alta, gâștele alea au fost singurele de pe care a putut să spună, fără să mintă, că a smuls două rânduri de puf. Din cel mai bun.

 

 

***

 

În ziua aceea de toamnă, bunicul se sculase devreme, meșterise la teasc, îl umpluse cu tescovină și-i spusese mamei să stea pe lângă el și s-o cheme pe bunica atunci când vasul din lemn pus dedesupt, trocanul, avea să se umple, ca să-l toarne în butoiul mare. Apoi se dusese pe un un ogor aflat nu departe, unde mai rămăsese, acoperită de coceni, o moviliță   de porumb cules cu o zi înainte și care trebuia adus acasă.

La o bucată de vreme, când bunicul s-a dat jos din car și a vrut să deschidă porțile ca să bage porumbul în curte, a încremenit. La câțiva pași de porțile cele mari, dar destul de aproape de ele încât să nu le poată deschide, zăcea lat, pe o coastă, porcul. S-a repezit într-un suflet să vadă ce-i cu el, l-a chemat, l-a împins cu piciorul, nimic. Animalul abia sufla și părea că-și trăiește ultimele clipe. Văzând așa, a alergat până la un vecin cu care se înțelegea mai bine și l-a strigat să vină repede să-l ajute să taie porcul, că moare. Vecinul și-a lăsat baltă treaba și a venit cu cuțitul cel mare, mirându-se cum se putea una ca asta, o mândrețe de porc de peste o sută de kilograme să cadă așa, secerat, în curte. S-a apropiat de animal, l-a privit cu atenție, l-a pipăit, iar când s-a îndreptat de șale a dat vestea cea bună:

– Bădie Ioane, lasă porcul în pace, că nu are nimica! E numai beat.

După câteva clipe de uimire, bunicul s-a întors pe călcâie spre mama care stătea ascunsă, pândind de după o bucată de gard:

– Ce ți-am spus eu ție când am plecat după popușoi? Un teasc n-ai putut să păzești? Că doar nu mă culcam pe ogor!

Mama a apucat să îngaime:

– Numa’ oleacă m-am dus până la bucătărie…și l-am prins când își scălda râtul în trocanul cu vin…da’ am crezut că numa’ a râmat, așa…că pe urmă a și plecat…

– Și cu restul vinului ce-ați făcut?

– Nimic…când s-a umplut din nou trocanul cu vin, l-a turnat mama în butoi…că n-a știut…

– Brava vouă! a mai bombănit bunicul. Iaca, om bea și vin în care s-o spălat porcul pe rât, acuma ce-om face!

Apărută în pragul bucătăriei, bunica a priceput dintr-o ochire ce se întîmplase și a încercat să calmeze spiritele:

– Ei, lasă-l, dă-i pace, și ce dacă și-a muiat râtul? Că, la urma toată, nu e spurcat. Mănâncă grăunțe și bea apă. Și, dacă nu ți-o plăcea vinul, stai fără grijă, că în butoi n-o să rămână!

Așadar, porcovanul nu se mulțumise doar să-și fluture râtul roz prin tulburelul proapăt scurs din teasc, ci se așternuse gospodărește pe băut. După care, probabil simțind el că ceva nu e în regulă, se străduise să se întoarcă în țarcul de la coteț. La câțiva metri de poarta țarcului însă nu-l mai ținuseră picioarele și se prăbușise.

Acuma, scăpase el ca prin urechile acului de cuțit, dar bunicul tot nu avea pe unde să bage carul în curte. A trebuit să mai cheme doi vecini, să apuce fiecare de câte un picior și să care animalul pe arie, unde l-au lăsat să doarmă buștean.

Când s-a sculat, încă se învârtea lumea cu el. L-au privit cu toții cum se îndrepta spăsit, pe trei cărări, spre cotețul lui. A fost tăiat de Crăciunul anului aceluia, dar e aproape sigur că dacă ar mai fi prins o toamnă în curtea bunicilor mei, nu s-ar mai fi apropiat de teasc.

Nici măcar porcilor nu cred că le place să piardă într-un mod atât de nemilos contactul cu realitatea.

 


ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

banner-articol-gatto

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

 

 

 

 

 

 

FOTO: Carmen Catalina Alexa

Articole similare

Top