Despre Gatto și edificiile lăuntrice

peasant children

Iuliana Nistoroaia

Mămică de două fetițe, downshifter, artizan, traducător, grădinar și iubitor de oameni vechi și de lumea veche

Latest posts by Iuliana Nistoroaia (see all)

Bunica povestea…Pe timpu războiului, pe când rușii, a venit un cazac la noi în ogradă…zicea că-i locotinent…ava o căldare de giuvaericale jăfuite de pe unde trecuse…a îndreptat pușca spre mine ș-o început să plângă…„Români tăiet gât la nevasta șî fata me. Pușc și eu acu la voi?” Bunica era copilă pe atunci…Până la urmă, după ce a plâns și străbunica (mama ei vitregă), și s-a rugat de locotenent, le-a lăsat câteva giuvaeruri și a plecat…Da Nică a lu Stan…saracu băiet…era mai zbânțuit ca alții…tăți cătau hârtii colorate și focoase lăsate de nemți prin păduri…da‘ el mai îndrăzneț…ș-odată s-o auzât un bubuit mareeee…Doamne!, l-o cules de prin copaci…o mână-ntr-un copac…un picior într-altul… Înhăma tătăica și plecam de cu noapte la Roman, la târg…mergém câteva ore bune…că-s douăzeci de kilometri…și pe la barieră te luau în primire negustorii ovrei: „N-aveț ceva di vânzari?”…Ajungém la han…avé hanu’ un ocol mare pentru căruțele care veneau la târg… Și Maria lu’ Grigori avé plan întreg la colectiv, și copil de țâță acasă…într-o zi, o venit în inspecție ingineriu’ agronom…cu șareta…o lăsat șareta la margina drumului și s-o dus pe câmp…Maria o ieșit din lanu’ de păpușoi ca la vrun sfert de oră după ce-o plecat el, că trebuié să meargă să alăpteze copilu’…când o dat cu ochii de șareta sângură, numadicât s-o suit în ié, și mână, băiete, acasă la copil! Ingineriu o dat s-o mustre, da’ ié: „Nu vă suparați, dom’ ingineri, am scurtat bine pauza – dacă mergém pe gios, făcém o oră giumate, așă m-am întors în giuma’ de ceas.”…mai ceartă dacă poți…Și Nicu lu’ Rotaru (primul soț al străbunicii), saracu’ om…era pădurar…holtei bătrân, ca la vro treizeci de ani… daom bun, cinstit…l-o prins sângur în pădure niște verișori, suparați că nu li dăduse lemne necuvenite…și i-o despicat capu’ cu săcurea…pe Marița (străbunica) o luasă de la marginea bălții…era neam de venetici de pe deal Marița, n-avé nici paișpe ani atunce, și să giuca cu bățu’ într-o baltă…era frumoasă grozav…și i-o plăcut lu’ Nicu Rotaru, și s-o dus drept la părinții ei ș-o cerut-o…

Bunica povestea, povestea, povestea, și-și frământa mâinile parcă făcute din scoarță de stejar, împreunate în timpul povestirii ca la rugăciune. Sau torcea, așezată pe patul cu saltea de paie, pe care obișnuiam să dorm „de-a picioarele” cu ea, și firul de lână alb sau brumăriu scria linii de contur pe hărțile lumii de demult zugrăvite de povestirile ei… Mult am iubit-o pe bunica…și acum o iubesc…și mă arde dorul de ea, până când, vorba Acatistului către Dumnezeu Tatăl pentru cei adormiți, „se va șterge pentru totdeauna vremea despărțirii”… Ei îi datorez interesul meu pentru cultură, și îi datorez chiar și scrierea de față.

În ultimul timp, „cercetătorii au descoperit” că metoda supremă de dezvoltare a inteligenței unui copil este să-i povestești, să-i transmiți prin viu grai ceea ce știi. Bunica excela la povestit. Și nu povestea din ifos didactic, ca să-mi dezvolte mie inteligența. Ea povestea în continuarea ființei ei minunate, graiul ei era cu adevărat viu, era însuși sufletul ei, locuit de Cuvânt, care, în mod exemplar, se comunica pe sine celor care aveau inima s-o asculte. Până la șase ani, știam cum au murit strămoșii mei, aflasem de la ea că moartea este un fapt de viață și învățasem să-mi îndrăgesc morții. Învățasem, așa cum avea să spună Părintele Bartolomeu Anania, că moartea nu există în adevăratul sens al cuvântului. Așa, prin povestirile bunicii mi-am aflat propriul loc în neamul nostru de vii și morți, descoperire care nu m-a mai părăsit de atunci. Și am mai căpătat ceva: o intuiție și o trăire la început aproape imperceptibile, apoi, din ce în ce în ce mai conturate și mai pline, până ce, după zeci de ani de prefaceri și distilări lăuntrice, l-am întâlnit pe John Taylor Gatto. În cărțile lui am găsit o sumedenie de lucruri exprimate sintetic, așa cum eu, din varii pricini, nu reușisem să mi le formulez.

Trăirea mea e că bunica, precum foarte mulți alții dintre cei născuți și formați sufletește înainte de al doilea război mondial, era altfel de om. Îmi treceau prin minte fel de fel de nume – de la „uriașii din vremea de demult” despre care vorbește Scriptura, până la titanii grecilor. Mereu am simțit că ontologic bunica era plăsmuită dintr-o substanță densă, diferită (nici acum n-aș putea pune în cuvinte în ce fel mi se pare diferită), poate din proximitatea Genezei. Spunea Părintele Sofronie Saharov că războaiele mondiale au amputat progresiv din pacea lumii, că înainte de primul război mondial exista pe pământ un fel de pace la care noi, cei de azi, nici să visăm n-am mai putea, și că după al treilea război mondial nu va mai fi posibilă niciun fel de pace, chiar dacă nu vor mai fi nicăieri lupte. O vreme mi-am tot spus că acesta trebuie să fie motivul: bunica era născută și formată într-o pace pe care noi nu mai avem cum s-o cunoaștem aici. Și totuși…mereu îmi rămânea un rest de căutare în minte, ca și cum nu aceasta era (toată) explicația… Prea îmi inundă sufletul acest inefabil altfel al lor… Ceea ce îmi este dăruit prin frumusețea lor, de care nu pot să nu mă îndrăgostesc încontinuu, este o vedere înainte de vreme a Împărăției și tot ce înseamnă o asemenea înainte-vedere.

Și apoi…am citit pe Gatto. Și mi-am dat seama că nu războiul mondial era cheia explicației. Nu mă îndoiesc că a avut și războiul un cuvânt de spus, cum nu mă îndoiesc că există și alte cauze parțiale care au contribuit la rarefierea ontologică și crisparea sufletească a celor de după război. Dar cred că principala cauză trebuie căutată în învățământul de stat, așa cum a fost el impus de către comunism pentru a crea în copii omul nou de tip industrialist.

Pentru a eradica oamenii vechi înnobilați de faptul că încercau să se înnoiască lăuntric urmându-l pe Adam cel Nou. John Holt, fără să fie un om religios, afirma că educația este un act religios, pentru că, la fel ca și religia, atinge și modelează straturile cele mai profunde ale ființei. Fiind un tip particular de industrialism (Gatto sugerează că în America nu mai există de aproximativ o sută cincizeci de ani economie de piață, ci tot industrialism), comunismul a încercat să creeze un om care să se potrivească perfect societății de masă, producției industriale de masă, consumului de masă. Educația școlii comuniste, ca și educația industrialistă pe față, dorea să obțină oameni fără rădăcini și fără ramuri întinse spre cer. Știți cum se fac tăierile de stimulare a producției la pomi? Dar cum se cultivă plante roditoare „în eprubetă” în Olanda? Nu e greu de imaginat efectele la care se poate ajunge aplicând aceste metode agricole la sufletele oamenilor.

Bunica era ceea ce multe personaje de vază din lumea academică ar numi cu superioritate o „țărancă semianalfabetă și incultă”. Avea doar două clase, și acelea făcute cam la fără frecvență. Teoretic abia putea să citească și să scrie. Lăsând la o parte faptul că bunica avea la activ destule lecturi integrale ale unor scriitori români (și, din câte am înțeles, nu era deloc singura din sat cu astfel de preocupări), vorbea atât de genial o limbă română atât de vie, încât aveam senzația că un savant în…genetică, să zicem, care și-ar fi mobilizat toată răbdarea necesară, ar fi putut-o oricând învăța orice din domeniul ăsta. Întotdeauna sunt luați prin surprindere cei cărora le spun că bunica ar fi putut – sunt convinsă – să dea oricând lecții de înaltă ținută intelectuală majorității profesorilor mei din facultate. Era capabilă să discute pertinent orice subiect de discuție îi propuneai, dacă nu te spărgeai în figuri cu termeni pedanți. Fără cusur în delicatețe, pătrundere și echilibru, bunica era reperul proverbului „Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!”. Și nepoții îi spuneau tot „mamă”. Dacă ar fi apucat s-o cunoască, cred că așa i-ar fi spus și fetițele mele. Suferea pentru toți, muncea pentru toți, ne iubea pe toți oricum eram. Datorită ei am înțeles de ce a lăsat Dumnezeu părinți pe lume: ca în dragostea lor să gustăm mai pe înțelesul nostru Dragostea Lui.

Gatto spune că nimeni nu trece prin învățământul industrial fără sechele mai mult sau mai puțin grave. Oamenii vechi erau și sunt mai întregi ca noi. Ei nu au sechelele noastre, așadar s-au putut dezvolta complet sănătos sufletește, și implicit intelectual. Poate de aceea sunt aproape fără excepție vorbitori excepționali, cu discursuri fabulos de închegate – sunt curați la suflet și cristalini la minte, și toate cuvintele lor sunt după chipul Cuvântului…

 

banner-articol-gatto

 

Înainte de a muri, bunica s-a esențializat abrupt. A scăzut trupește ca un personaj din Un veac de singurătate și locul cărnii topite l-a plinit trupul cel nestricăcios al Învierii, care putea fi simțit distinct în odaia ei de suferință. Fetița mea cea mare avea zece luni când a murit bunica. Aproape numai suflet, bunica în pragul morții o iubea pe fetiță cu un fel de dragoste ca și tangibilă. Ochii ei verzi spălăciți se schimbaseră într-un auriu imposibil și se luminau încă mai tare atunci când se odihneau asupra fetiței, încât ieșeam din odaie beată de uimirea și bucuria întâlnirii cu îngerul…

Nu pot să fiu la înălțimea bunicii mele… Mai mult de treizeci de ani am hrănit în mine un șarpe veninos – convingerea că, de vreme ce nu mă pot potrivi nicicum cu lumea în care credeam că trebuie să trăiesc, nici cu „educația” din școală (învățătoarea mi-a lipit pe frunte, din primele săptămâni de școală, eticheta „brânză bună în burduf de câine”), poate că nici nu merit să trăiesc. Totuși, împotriva acestui marasm s-a ridicat mereu în mine un pisc de curaj și de încredere în Cel Care m-a înzestrat cu curaj, Care mi-a dăruit-o pe bunica, Care mi-a scos în cale cărțile lui John Holt și John Taylor Gatto, Care mi-a dăruit, în cele din urmă, doi copii așa, ca de la El. Iată-mă mamă. Prilej cu care am aflat (cam fără surprindere – constatările veneau în continuarea altora, din același registru) că pentru un părinte există constelații de nenorociri infinit mai mari decât sărăcia, lipsa de succes comercial, lipsa de așa-zisă civilizație, imposibilitatea de a accede la anumite nivele de „educație”, chiar și decât însăși moartea. Aceste nenorociri sunt din paradigma mizeriei sufletești, cultivate și de ideologiile industrialiste și materialiste de toate soiurile. Cea mai grozavă tortură este să-i vezi în iad pe cei pe care-i iubești. Cu atât mai mult atunci când e vorba chiar de copiii tăi.

Gândul de a-mi educa acasă copilele s-a iscat dintr-un considerent practic – am căutat pur și simplu o metodă alternativă de educație pentru ele. Dar pe măsură ce am citit tot mai mult pe tema asta, pe măsură ce am înțeles tot mai mult din funcționarea otrăvii ce mi-a fost administrată temeinic în școală, mi-am dat seama că nu există altă cale pentru mine personal. Pentru oricine, poate. Aș vrea ca fetițele mele să devină oameni vechi, să fie minunate ca bunica. Mă avertizează câte cineva din când în când că nu vor fi capabile să facă față cruzimilor lumii, pentru că ar trebui obișnuite de mici „cu greutățile” traiului în societate. Acestora trebuie să le răspund că dacă obișnuirea cu dificultățile lumii se face în detrimentul sănătății sufletești, nu se merită. Un copil mutilat va rămâne mutilat, oricât de competent ar fi la „călcatul pe cadavre” – reacția pe care ne dresează învățământul industrialist să o avem față de „lumea cea rea”. Mania întrecerii este complet necreștină, și, prin urmare, complet nerelevantă pentru zidirea personală pe orice plan. Competiționalitatea ne-a fost sădită tocmai ca să culeagă oarecine roadele capacității ei de a schilodi sufletește pe cei cărora le este inoculată.

Un copil care are posibilitatea să-și formeze niște structuri sufletești solide, departe de pedagogia mutilantă a învățământului industrialist, va fi un om foarte puternic, și la vârsta adultă va face față lumii mult mai bine. Nu neapărat va avea viața mai ușoară, dar cu siguranță se va descurca mai bine. Va fi un om fără vulnerabilități față de anturaj, față de manipulare, mai puțin chinuit de invidie, străin de ocupațiile stupide pentru care îl pregătește flirtul ieftin și bârfa de „socializare” din pauza de zece minute de la școală. Efectele „pregătirii pentru viață” pe care o face școala se văd din plin la generațiile născute după război – sunt oameni diluați, obliterați, mai slabi decât cei vechi. Se mira cineva odată de obsesia românilor pentru umplerea frigiderului și pentru luxuri de calitate proastă și gust îndoielnic. E absolut normal, învățământul public comunist a pregătit generații de consumatori perfect adaptați societății de consum industrialiste.

Probabil că oamenii vechi care se vor ridica de aci înainte prin educația acasă vor suferi. Menirea părinților lor nu este de a se asigura că nu vor suferi când vor fi mari, pentru că în Împărăție nu se poate intra fără cruce. Ci este să-i asiste pe copii în dezvoltarea unor structuri sufletești care să încapă în Împărăție și să răspândească lumina în jurul lor aici, pe pământ. Această dezvoltare trebuie realizată, în măsura posibilităților, pe toate planurile, în toate laturile ființei omenești.

Încă nu mi-a fost dat să cunosc vreun om frumos lăuntric care să nu fi avut suferințe mari. Și viața bunicii mele a fost un șir fluent de chinuri de toate felurile. Copiii nu trebuie feriți de suferințele viitoare, ci trebuie sprijiniți să dezvolte o personalitate care să proceseze și să asimileze optim suferințele. Asta cu siguranță nu se face rezolvând exerciții și probleme din culegerea de suferințe întâlnite în lumea largă. Se face prin relații personale adânci, prin exemplul cât mai bun al celor mai apropiați ai copilului, prin cultivarea respectului față de tăcere, prin stimularea cunoașterii de sine. Tot lucruri care nu sunt posibile în școală.

În Citadela, cartea de căpătâi a adolescenței mele, Saint-Exupéry caracteriza valoarea ca fiind prin excelență fragilă. Omul valoros, spunea el, poate fi torturat și înjosit mult mai mult decât ceilalți, pentru că, pe de o parte, nu se dezice ușor, poate nu se dezice niciodată, de ceea ce-i este sfânt, iar pe de altă parte, pentru că este mult mai dezvoltat sufletește și trăirile lui sunt mult mai ample. Cu toate astea, ar fi absurd să-ți dorești ca omul valoros să sufere mai puțin, pentru că aceasta ar însemna de-a dreptul să-ți dorești să fie mai puțin valoros. Să își poarte mai puțin crucea. Să își lucreze mai puțin Raiul. Mă gândesc uneori că, dacă, așa cum se prefigurează deja, mai toate profesiile vor deveni la un moment dat imorale, îmi voi pregăti sufletește copiii să facă muncile cele mai disprețuite, ca să nu fie nevoiți să-și vândă sufletul pentru oportunitatea de a accede la cine știe ce „nivel de trai superior”, la posibilitatea de a se înconjura cu mări de fleacuri scumpe. Am auzit mai demult că exista prin fabricile comuniste cel puțin un strungar care îți putea explica oricând pe Kant și Heidegger. Poate și femei de serviciu cu astfel de înzestrări…paranormale… Dar îmi mai dau speranță încă două considerente: unul, că un procent respectabil de șoferi din transportul în comun al Stockholmului sunt fericiți deținători ai unui doctorat în fizică nucleară, iar al doilea, că în scurt timp va fi penurie de oameni care știu ori știu să facă, iar mulți părinți se vor trezi, dat fiind că învățământul oficial reușește să-i specializeze pe copii mai ales în domeniile exclusiv(ist)e ale butonatului tabletei, ale teoriei și practicii pornografiei și narcoticelor, ale pehlivăniei parvenitiste.

 


 

 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

O primă carte a lui John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizați, este deja apărută la Anacronic. Următoarea, Arme de instrucție in masă, va apărea mai la toamnă.

 

 

banner-articol

 

 

 

 

 

banner-distractia

 

FOTO: Vladimir Makovsky

Articole similare

Top