Despre fugari, cu tandrețe

fugari
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

În toamna lui 1985, undeva prin clasa a opta, a venit sorocul ca talentele unora dintre noi să răzbată și dincolo de hotarele comunei. Din școlile din Deleni s-a adunat tot ce s-a găsit mai cu simț artistic, de la grădiniță la clasa a opta, inclusiv printre tovarășele educatoare, învățătoare și profesoare, iar amestecătura rezultată a fost aburcată într-o zi într-o rată (care s-a întrecut pe sine și nu s-a dezmembrat pe drum, deși părea făcută pentru asta) și transportată la căminul cultural al comunei vecine, Costești. Acolo s-a făcut joncțiunea cu mai mult sau mai puțin tinerele speranțe ale culturii de masă din comunele vecine, vreo cinci la număr, și au început pregătirile pentru întrecere.

Ne-au îngrămădit într-o săliță din culisele căminului, unde urma să ne schimbăm. Era cât pe ce să rămânem în ștrampi pentru că, la câțiva pași de noi, practic în aceeași încăpere, doar că după un fel de draperie, am prins de veste că ni se dezbrăcau profesoarele. Ne-am îngrămădit pe rând, chicotind pe înfundate în dreptul fantei de vreun centimetru pe care o făcea draperia în apropierea peretelui, ca să vedem ceva ce nici nu ne imaginasem că există pe fața pământului- furouri de nailon cu dantelă, sutiene, fese, sâni, chiloți, șunci sau coaste de tovarășe profesoare. Cu cât urmăream vreun personaj mai răutăcios și mai antipatic, cu atât ne simțeam mai răzbunați și mai fericiți. Totul a durat doar câteva minute, cât să se îmbrace cu toatele în niște cămăși albe cu fundă mare, umflată, la gât și în niște fuste lungi, negre, costumația corului, dar am avut de ce râde săptămâni la rând după ce am surprins acea succesiune suprarealistă de imagini.

A început și concursul. Nu era chiar de colo, participam cu toții, cu emoțiile de rigoare, la însăși faza intercomunală a Festivalului Național Cântarea României. Deși nimic nu mă recomanda în niciuna dintre direcții, am fost trecută- în cel mai pur spirit al multilateralei dezvoltări a omului nou- pe listele de la secțiunile desen, muzică și literatură. Sau limba română, cum s-o mai fi chemat.

Cu desenul am rezolvat-o destul de repede, mâzgălind într-o acuarelă spălăcită ceva ce se dorea a fi o reprezentare gloroasă a României Socialiste. Nu am avut în viața mea nici un dram de talent la desen, dar nu avea sens să mai încurc treburile pe acolo și să spun că nu am ce să caut la o astfel de probă. Așa că am repetat un desen pe care îl mai făcusem și pe la ore- unul cu soarele în colțul foii, trei munți verzi, două sonde și o oaie pierdută în zare și mi-am văzut de parcursul competitiv. Am urcat apoi pe scenă cu niște colegi cu care alcătuiam de vreo trei ani o încropeală de așa zis taraf aflat, spre disperarea bine-intenționatului profesor de muzică, într-o definitivă paralizie a evoluției, și am executat cele câteva hore leșinate pe care le aveam în repertoriu. Mai mult, am avut și un moment solo, scârțâind cu demnitate tot o bucată folclorică.

După care m-am retras într-o încăpere unde cei cu înclinații literare sau doar suspectați de așa ceva trebuiau să scrie câte o compunere despre patria noastră. Tema fiind atât de generoasă, am bătut câmpii cu îndârjire până când toți rivalii mei au capitulat, părăsind unul câte unul încăperea. După care m-am dus înapoi în sala căminului cultural și am stat cu colegii până la sfârșitul spectacolului.

Nu mai știu ce loc a obținut comuna Deleni, dar am fost cu toții amărâți că nu am trecut mai departe, la faza județeană. Nici desenul și nici prestația mea instrumentală nu fuseseră de natură să răstoarne vreo ierarhie. Ce-i drept, nici armoniile corului. Taman când începusem să cred că mi-ar fi stat mult mai bine acasă după sobă, mi-am auzit strigat numele. O organizatoare rotofeie îmi făcea semne autoritare să vin spre scenă, am fost pusă să urc câteva scări laterale de lemn, rămânând undeva între nivelul sălii și al scenei și mi s-au împins printr-un gest cam brutal cele câteva pagini de compunere abandonate în urmă cu câteva ore în sala cu bănci masive de lemn, cu loc pentru călimară și condei.

– Citește!- s-a răstit rubensiana.

A trebuit să-mi asum public tot ce deversasem pe foile alea. Știam că le-am scris la normă, nu-mi plăcuse tema, nu avusesem niciun plan decât acela de a scrie mai mult decât ăia din sală. Eram o ipochimenă ipocrită și fusesem prinsă. Citeam fără intonație, fără chef, tot mai jenată de lungimea unei compuneri care avea să-mi aducă, eram tot mai convinsă, oprobiul public.

N-am avut cum amâna momentul încheierii lecturii. Am rămas încruntată și cu nasul în jos, dar spionând pe sub sprâncene reacția inamicului. Publicul stătea cuminte, nu dădea semne de indignare, ba părea chiar prietenos. Tovarășele din primele rânduri se foiau, comentau și nu-și luau ochii de la mine. Cred că au fost chiar și niște aplauze spontane. Încă nu mă prindeam dacă e o cursă sau nu. Un nene bondoc și cu pălărie a zbughit-o din primul rând de scaune și, fără nicio explicație, mi-a întins o bancnotă de 50 de lei. Mai văzusem doar în mâinile adulților un astfel de ban sau când schimbam iarna banii făcuți pe urături. Pentru că înțepenisem ca o statuie și nu prea înțelegeam ce se întâmplă, mi-a îndesat-o în buzunărașul scurtei de stofă cu care eram îmbrăcată și a țopăit înapoi pe scaun.

Au fost primii și ultimii bani obținuți din scris. Am înțeles cu greu că tocmai devenisem pe neașteptate o mică vedetă intercomunală dar, din păcate, concursul terminându-se, nu am mai avut timp să-mi savurez gloria locală. Cum nenea cu rabla de dimineață nu mai venise după noi, am urcat cu toții în cursa de Costești- Vaslui, grupul delenilor urmând să coboare undeva, într-o stație intermediară și de acolo s-o ia câțiva kilometric pe jos. Pentru că arta cere, în orice epocă, sacrificii.

Trăiam o euforie teribilă. Bancnota fabuloasă de 50 de lei era tot în buzunar, iar gândul că va trebui să mă întorc acasă mi se părea insuportabil. Nu se putea termina totul atât de repede, asta era ceva ce se cerea sărbătorit. Banii mulți din buzunar țipau după libertate.

În autobuzul prăpădit cu care mergeam era o mare înghesuială. Era pentru navetiștii care se duceau la schimbul doi în fabrică, nu pentru amatorii de festivaluri. Am luat deoparte o colegă și i-am șușotit rapid ce aveam de gând să fac și ce voiam să facă și ea odată cu mine- lăsam baltă gloata de artiști să coboare la Secuia, stația intermediară, noi ne piteam printre ceilalți călători și fugeam la Vaslui. Doar noi două. Bani aveam eu.

Zis și făcut. Probabil lipsa noastră a fost remarcată la doar câteva secunde de la plecarea autobuzului, suficient de multe, însă, ca să nu mai fie nimic de făcut.

Rămase de capul nostru în autobuz, stăteam fudule ca niște berze. Nu mai aveam de ce să ne ascundem, eram libere. Am coborât în autogara cenușie și duhnind a motorină și pentru o vreme am mers cam zgribulite și fără o direcție anume. Nu știu dacă mai aveam idee de cum veneau străzile sau am nimerit ca orbul Brăila, cert este că am petrecut ce mai rămăsese din după-amiaza acelei incredibile zile de toamnă târzie și de duminică în parcul Copou. Ne-am plimbat în lung și în lat, am cumpărat vată de zahăr din bancnota magică și am stat pe diverse bănci, uitându-ne pe îndelete la lumea care se plimba pe acolo.

Eram îmbrăcate în costumele de pioniere și arătam aproape scandalos. Costumele alea se cumpărau o dată și bine, în clasa a cincea, pentru că erau destul de scumpe și părinții nu erau dispuși să dea bani de două ori pe așa ceva. Astfel că în clasa a cincea arătasem ca niște băbuțe în fustele alea negre, plisate, într-a șasea ceva mai bine, într-a șaptea ne veniseră numai bine, pentru ca într-a opta fustele lungi dintr-a cincea să se transforme în niște complet obraznice minijupe. Eram cele mai înalte din clasă și nu eram nici genul care face mofturi la mâncare. Faptul că două codane s-au vânturat cu picioarele la vedere pe toate aleile parcului nu a scăpat militarilor în termen care-și petreceau cele câteva ore de libertate prin același parc, astfel că, deși am avut de gând să-i ignorăm cu demnitate, până la urmă tot ne-a umflat râsul auzind tot felul de fluierături și de apelative strigate de răcani în urma noastră.

Am ajuns acasă pe întuneric, cu autobuzul de șapte. Vaslui- Deleni de data asta. Euforia cam trecuse, eram cam înghețate, figura lui Cuza de pe bancota de 50 de lei de haram venise, de haram se dusese dar, în ciuda dezmățului, tot mai rămăsesem cu o bancnotă de 25 de lei cu Tudor Vladimirescu și câteva monede. Era cum nu se putea mai bine, mai aveam bani de dulciuri de la cooperativă cam pe două săptămâni.

banner-articol-gatto

 

 

Eu am ajuns acasă mai repede decât colega mea, care a mai avut de mers și cu autobuzul, și pe jos și de cârpit mai din gros la minciunile explicative. Oricum, am avut fler s-o cooptez atunci în echipă, pentru că s-a dovedit ulterior că avea stofă de fugară. Vreo cinci ani mai târziu, cu liceul terminat și cu slujbă bună pentru vremea aceea, de centralistă la poștă, s-a hotărât să se mărite. Până aici nimic neobișnuit, familiile s-au mobilizat, au fost cumpărate toate cele, de la mâncare până la prosoape, flori de plastic și batiste pentru nuntași, mirele aștepta și el cu nerăbdare desfășurarea evenimentului când, viitoarea mireasă, în chiar săptămâna dinaintea nunții, a dispărut fără urmă. Mult mai târziu s-a aflat că a fugit la o mănăstire. Am regăsit-o alți zece ani mai târziu maică la Văratec, vioaie, de data asta cu straie lungi și cu un seducător și nealterat simț al umorului.

Ne-am amintit râzând cum ne-a fost dat să stăm și în internatul dezolant al unui liceu industrial, ea patru ani, eu doar un trimestru, pentru că atât am răbdat regimul cazon. Atunci fusese singura care m-a primit într-o noapte în cameră după ce am trezit-o doar ca să-i arăt un șoarece într-un fel de borcan mare de sticlă, care făcuse parte dintr-o lustră rablagită. Îl împinsesem cu mâna mea în așa zisul borcan după ce îl văzusem cum umbla pe draperia de catifea uzată de la fereastra camerei mele după care, entuziasmată de cât e de frumos, am umblat cu el pe la mai multe uși și toată lumea, cum a văzut despre ce e vorba, s-a pus pe țipat și m-a alungat de acolo. La o vreme ne-am săturat de uitat la el, așa că l-am eliberat amândouă de la o fereastră de la parter, asta după ce am stat să ne întrebăm dacă îi putem da drumul de la etaj și am ajuns la concluzia că nu, că doar cu o pisică am fi putut face asta și după ce ne-am furișat cu infinite precauțiuni să nu ne prindă pedagoga bântuind pe holuri la o oră așa târzie.

La care oră târzie am ajuns și eu acasă după escapada nepionierească. Odată intrată în casă, cred că oi fi spus că a durat mult concursul. Doar participaseră mai multe comune, nu fuseserăm numai noi. Despre evadare, plimbăreală cu fusta scurtă, fluierături și bani nu am suflat nicio vorbă. În schimb, am considerat că părinții mei trebuiau să știe că am fost cea mai bună la compuneri pe ziua aia. Asta chiar nu era ceva de ținut secret.

 

 

FOTO: Carmen Catalina Alexa

Articole similare

Top