De ce ar trebui să trăiești în orașul în care te-ai născut

George Smith - As Cold Water is to a Thirsty Soul, So is Good News from a Far Country
Justin Hannegan

Justin Hannegan

Justin Hannegan este călugăr al mănăstirii benedictine Sf. Ludovic din Creve Couer, statul Missouri. Licențiat în filosofie al Universității din Dallas și masterand în filosofie la Northern Illinois University. A susținut conferințe pe teme filosofice la mai multe universități, inclusiv Universitatea din Oxford, MIT și Universitatea din Bologna. De asemenea, a scris pentru Crisis Magazine și The Pastoral and Homiletic Review.
Justin Hannegan

Latest posts by Justin Hannegan (see all)

Traducere de Silviu Man după “Why You Should Stay in Your Hometown”. Publicat cu acordul generos al The Imaginative Conservative.


 În ansamblu, pare că ar fi spre binele tuturor ca marea majoritate a oamenilor să își ducă viața în locul în care s-au născut. – T.S. Eliot, Contribuții la definirea culturii

Americanii nu au știut vreodată să prețuiască permanența. Alexis de Tocqueville spunea la un moment dat că americanul își construiește o casă pentru când va ajunge la bătrânețe și o vinde înainte să-i ridice acoperișul; își plantează o livadă și o abandonează fix când pomii îi intră pe rod; ară câmpul și îi lasă pe alții să-i culeagă recolta. Conform studiilor demografice, americanii din zilele nosatre se mută, în medie, o dată la cinci ani. Astăzi, casa este un popas mai degrabă decât o locuință permanentă.

Printr-un mare noroc, eu am scăpat de acestă furie a mobilității. Am crescut pe strada pe care familia mea a locuit vreme de patru generații și într-un oraș care este “acasă” pentru strămoșii mei încă dinaintea Războiului Civil. Îmi voi depune jurământul pentu a deveni călugăr benedictin și voi trăi pentru tot restul vieții în același oraș, la Mănăstirea Sfintei Maria și Sfântului Ludovic. Când voi muri, trupul meu va fi îngropat în cimitirul comunității, chiar lângă zidurile abației. Am moștenit și mă bucur acum de un dar minunat: permanența. Mai mult decât atât, am învățat că permanența nu este numai o chestiune de gust – ceva care să fie apreciat de către cei sedentari și evitat de către cei neliniștiți – ci o valoare societală profundă. Ea este apărătoarea familiei, tradiției, înțelepciunii practice, mediului și culturii. Așadar, voi afirma că disprețul americanilor cu privire la permanență nu este doar o idiosincrazie națională. Ea este un defect al caracterului nostru național.

Primul beneficiu al permanenței este păstrarea familiei. Ceea ce noi înțelegem astăzi prin familie s-a redus la o gospodărie compusă din doi părinți și copiii lor (asta în cel mai bun caz). Dar aceasta este o percepție mutilată. Familia este mai mare decât atât. Ea include strămoșii, bunicii, mătușile, unchii, verii, nepoții, nepoatele și copiii care vor urma, alături de părinți și de copiii lor. Locuirea permanentă în același loc permite ca o mare parte dintre membrii familiei să păstreze o viață la comun. Aceasta le permite să lucreze, să se roage și să-și petreacă timpul liber împreună. De asemenea, permanența păstrează, prin continuitatea locului și amintirilor prezente, o legătură între strămoși și posteritate. Pe scurt, permanența ne ferește de a involua în situația prezentă, în care membrii familiei sunt risipiți în toate colțurile continentului, în care se recunosc doar vag ca fiind rude, în care se consideră scutiți de toate datoriile pe care le au unul față de altul și în care și-au uitat istoria comună.

Dar de ce să ne pese atât de mult de legăturile de familie? De ce să nu le înlocuim cu noi prietenii culese de pe calea mobilității americane? Legăturile familiale sunt indispensabile pentru că, spre deosebire de prietenii, ele nu se aleg. Ele sunt date prin natură. Aceste legături naturale sunt ceea ce Edmund Burke numește “sămânța afecțiunii publice”. Ele ne învață afecțiunea și fidelitatea pentru ceilalți indiferent dacă avem vreun beneficiu de pe urma lor, și ne învață obligațiile pe care le datorăm celorlalți indiferent de consimțământul nostru. Ambele lecții sunt capitale pentru orice societate puternică și nici una dintre ele nu este predată de relațiile extra-familiale, care se bazează pe consimțământ sau contract. Astfel, dacă experiența trăită a familiei este diminuată, atunci însăși societatea începe să se clatine. Cum a spus Russell Kirk: “societățile în care familia a fost slăbită au devenit societăți dezordonate și servile – lipsite de dragoste și lipsite de siguranță”. Asta în timp ce societățile în care familia a rămas puternică prezintă “un nivel înalt de ordine și libertate”. Astfel, întreaga societate civilă beneficiază de păstrarea permanenței familiale.

Un alt beneficiu adus de către permanență este tradiția. Tradiția este canalul de transmitere a înțelepciunii. Ea ne permite să luăm deciziile folosindu-ne de mai multă cunoaștere decât ar putea oricare dintre noi să cuprindă în propriul cap și cu mai multă experiență decât am putea noi să acumulăm într-o viață. Tradiția îi transformă în oameni bine informați chiar și pe cei mai puțin educați dintre noi, și în oameni precauți pe cei mai puțin experimentați dintre noi. Ar fi o nebunie să o abandonăm. În schimb, ar trebui să luăm aminte la avertismentul lui Edmund Burke, din “Reflecții asupra Revoluției din Franța”:

Ne temem să îi punem pe oameni să trăiască și să se descurce doar pe baza stocului lor privat de rațiune, pentru că bănuim că acest stoc al fiecărui om este mic, iar indivizii ar face bine să se folosească de capitalul și de acumulările națiunilor și epocilor.

Dar cum se cultivă tradiția? Prima cerință este aceea de a experia deopotrivă trecutul și viitorul ca fiind prezente. T.S. Eliot, în “Tradiție și talent individual”, explică cum funcționează acest “simț istoric”:

… simțul istoric implică o percepție, nu numai a trecutului deja trecut, dar și a prezenței sale; simțul istoric îl constrânge pe om să scrie nu numai pentru propria sa generație, ci cu sentimentul că întreaga literatură europeană de la Homer încoace – inclusiv întreaga literatură a țării sale – are o existență simultană și compune o ordine simultană. Acest simț istoric, care este un simț al eternității, precum și al temporalității, dar și al eternității și temporalității luate împreună, face ca un scriitor să fie tradițional.

Ceea ce afirmă Eliot este adevărat nu numai în cazul scriitorilor, ci al tuturor oamenilor. Simțul istoric ne face tradiționali. El face ca înțelepciunea altor generații să poarte prezentul și astfel să ne ghideze viețile.

Rămânerea în același loc ajută la hrănirea simțului istoric. Trecutul rămâne prezent în persoana părinților și bunicilor tăi. El poate fi găsit în casa în care ai crescut și în casa în care a crescut tatăl tău. Este gravat pe piatra funerară a neamurilor tale. Respiră prin pictura din biserica unde a fost botezat bunicul tău. Trecutul rămâne alături de tine în orașul în care te-ai născut. Prezența acestui trecut îți permite să îți crești copiii într-o atmosferă, cum spune Kirk, “de recunoștință difuză – de simpatie pentru speranțele și realizările strămoșilor [tăi]”. Te ajută să dai mai departe urmașilor tăi iubirea, credința și cunoașterea pe care le-ai moștenit de la generațiile de dinaintea ta. Alternativa, ne avertizează Kirk, este periculoasă. Într-o lume în care fiecare generație se mută departe de orașul natal, de strămoșii ei și chiar și de rudele în viață, riscăm să devenim “ca niște musculițe de o zi, incapabili de a face legătura între generațiile trecute și cele nenăscute încă, lipsiți de memorie și de speranțe înalte”. Îndepărtați de casă, de familie și de istorie, riscăm să ajungem să “trăim doar pentru noi, ignorând datoria pe care o avem față de trecut și responsabilitatea pe care o avem față de viitor”.

Un alt beneficiu – strâns legat de tradiție – este conservarea. Pentru ca americanii să-și apere pământul și moștenirea arhitecturală, ei trebuie să fie mai mult decât niște simpli proprietari. Ei trebuie să fie tutori. Cum afirmă profesorul Roger Scruton, filosof conservator, “tutorele este cel care înțelege că toate lucrurile care țin de casa lui sunt lucruri moștenite, care trebuie păstrate și date mai departe”. Această atitudine, afirmă el, “se exercită la nivel local”, pentru că derivă din fidelitatea locală față de strămoși și urmași. Avem datoria de a ne păstra pământul și orașul pentru că ele nu ne aparțin doar nouă, ci și părinților și bunicilor noștri care au locuit aici înaintea noastră, și copiilor și nepoților care vor trăi aici după noi. Acestă fidelitate previne iresponsabilitatea:

Respectul pentru cei care au plecat dintre noi ne împiedică să folosim moștenirea lor în mod arbitrar și ne impune nouă, tutorilor, să mergem mai departe spre obiectivele cu care fondatorii ar fi de acord. Cinstindu-și morții, tutorii aflați în viață păstrează interesele urmașilor lor.

Tutela locală devine și mai importantă atunci când moștenirea religioasă este impunătoare. În orașe precum New Orleans, St. Louis sau Milwaukee, primii emigranți catolici ne-au lăsat moștenire nenumărate biserici frumoase care astăzi sunt lăsate în paragină. Nepoții constructorilor imigranți au plecat. Bisericile nu au fost demolate, ci abandonate – n-a mai rămas nimeni care să aibă grijă de ele sau să își aducă aminte de ele. Iar acum sunt pierdute.

Un beneficiu hotărâtor al permanenței este îmbogățirea culturii. După Eliot, “în mod ideal, fiecare sat și, desigur, fiecare oraș mai mare, ar trebui să aibă caracterul său particular”. Eliot înclină spre diferențele de caracter local nu pentru că diversitatea este o valoare absolută, ci pentru că “este de o importanță vitală pentru societate să există divergențe între părțile sale”, iar diferențele produc divergențe. Orașele unei națiuni trebuie să se concureze și să se se opună unul altuia la nivel mic pentru a învigora întreaga națiune. O națiune prea unită este un pericol pentru sine și pentru alte națiuni. Eliot dă fascismul ca exemplu: “În Italia și Germania am văzut că o unitate în scopuri politico-economice, impusă violent și prea rapid, a avut efecte nefericite asupra ambelor națiuni”.

 

banner-articol

 

Unii ar putea să afirme că migrarea între diverse orașe este bună pentru că ea aduce diversitatea și divergențele sănătoase despre care vorbește Eliot. Din acest punct de vedere, este mai bine ca în același cartier să locuiască cineva care s-a născut în Austin, altcineva din Camden, o persoană care s-a născut în orășelul Wyoming etc. Dar acest tip de diversitate nu l-ar mulțumi pe Eliot. Pe măsură ce migrăm din oraș în oraș, ajungem să ne pierdem identitatea de cetățeni ai oricărui oraș. Ne pierdem cultura locală și suntem proiectați într-o cultură de masă omogenă în care fiecare ascultă aceeași muzică, se uită la aceleași emisiuni TV și are aceeași educație. Fiecare ajunge la fel de rupt de familie, strămoși, de devotamentul și de tradițiile locale – cu alte cuvinte, rupt de orice l-ar putea individualiza față de ceilalți hoinari ai culturii de masă. Eliot a anticipat toate acestea. El și-a avertizat contemporanii că ei “pregătesc deja terenul pe care își vor ridica taberele barbarii nomazi ai viitorului, cu caravanele lor mecanizate”. Astăzi, avertismentul său aproape s-a împlinit. Dacă dorim să păstrăm rămășițele adevăratei diversități și divergențe culturale pe care le apreciază Eliot, trebuie să păstrăm identitatea locală. Milwaukee trebuie să rămână tipic Milwaukee, Saint Louis să fie Saint Louis, iar New Orleans, New Orleans. Diversitatea și divergența impun locuitorilor unui oraș – sau, cel puțin, majorității lor – să rămână locali, pentru a putea da mai departe tradițiile și caracterul prin care se distinge orașul respectiv.

Prin urmare, beneficiile permanenței sunt considerabile: familie, tradiție, conservare și diversitate a culturii locale. Și totuși americanii se grăbesc să abandoneze permanența. Desigur, uneori nu avem de ales. Uneori mobilitatea este necesară. Dar cât de des se întâmplă ca părăsirea orașului natal să fie un rezultat al priorităților confuze? Numeroși americani se mută de dragul unei clime mai plăcute. Mulți alții se mută de dragul unui stil de viață mai urban. În aceste cazuri, mutarea nu este rezultatul unei necesități, ci este rezultatul subordonării permanenței față de lucruri minore. În celelalte cazuri, mutarea pare necesară, dar nu este. Gândiți-vă la situația mutării pentru o slujbă. De obicei, americanii absolvenți de facultate își aleg o carieră înainte de a-și alege locul în care să trăiască, permițând ulterior carierei lor să decidă unde “trebuie” să se mute. Dar putem inversa această ordine. Putem alege mai întâi locul în care să trăim (orașul nostru natal) și putem permite orașului nostru să ne determine cariera. Dacă vom face acest lucru, e puțin probabil ca jobul să ne forțeze să ne mutăm. Așadar, aparenta necesitate de a ne muta pentru o anumită slujbă este de fapt, în cele mai multe dintre cazuri, doar o chestiune de priorități. Dacă prețuim permanența îndeajuns de mult, o putem păstra. Pur și simplu trebuie să facem un sacrificiu. Ne-am putea sacrifica mult dorita carieră. Ne-am putea sacrifica stilul de viață urban. Ne-am putea sacrifica chiar și clima preferată. Noi, americanii, ar trebui să stăm în cumpănă: poate că permanența – apărătoare a familiei, tradiției, înțelepciunii practice, mediului înconjurător și culturii –, merită.

Articole similare

*

Top