David Friedman: o abordare liberală (libertariană) a educației

David Friedman, fiul laureatului premiului Nobel pentru economie Milton Friedman, este profesor de drept la Universitatea Santa Clara. A absolvit Universitatea Harvard, unde a studiat chimie și fizică, apoi a obținut titlul de doctor în fizică la Universitatea din Chicago și a predat economie și drept la mai multe universități americane fără să dețină o diplomă de studii în aceste domenii. David Friedman este autor a numeroase cărți foarte populare, dintre care amintim The Machinery of Freedom (1973), Hidden Order: The Economics of Everyday Life (1996), și Future Imperfect (2008).

***

În data de 19 aprilie, de la ora 18, la Universitatea Româno-Americană din București, David Friedman va ține conferința Market Failure, Considered as an Argument both For and Against Government. Publicăm mai jos un fragment din cartea lui, The Machinery of Freedom: Guide to a Radical Capitalism (ediția a treia, 2015)


 

Modelul convențional de școlarizare cu 12 clase (K-12) se bazează pe două ipoteze. Prima este că, din mulțimea informațiilor despre lume, există o submulțime de cunoștințe potrivită ca mărime pentru a umple programul celor 12 clase,  pe care fiecare copil ar trebui să o învețe sau care, cel puțin, ar trebui să fie predată. A doua este că maniera în care trebuie educați copiii este aceea de a-i pune să stea în bancă și de a le spune lucrurile pe care o anumită autoritate, de obicei profesorii și manualele, au decis că ar trebui să le cunoască.

Prima ipoteză este, cred, greșită și imposibil de susținut. Majoritatea oamenilor vor considera abilitatea de a citi, de a scrie și de a face calcule aritmetice ca fiind utilă. Cei mai mulți nu vor găsi folositoare trigonometria. Geometria și algebra, ca parte a curriculumului standard, vor fi utile pentru unii, dar statistica sau teoria probabilităților, care de obicei nu sunt predate, vor fi mai utile pentru alții. Biologia este o disciplină interesantă, dar nu este clar dacă volumul de biologie pe care majoritatea elevilor îl învață în liceu este mai folositor decât economia pe care ar putea să o învețe în schimb. Istoria americană oferă câteva lecții utile, deși, având în vedere abordările părtinitoare inevitabile, unele dintre lecțiile predate nu vor fi probabil adevărate. Dar istoria romană, istoria greacă sau istoria britanică sunt la fel de importante. Și, ca dovadă despre cât de multă istorie știu elevii, omul care este, la momentul la care scriu, vicepreședintele Statelor Unite, a afirmat într-un interviu televizat că atunci când piața de capital s-a prăbușit în timpul Marii Depresiuni, F. D. Roosevelt s-a prezentat la televiziune pentru a se adresa națiunii. În 1929, când s-a produs Marea Depresiune, era însă președinte Herbert Hoover, iar televizoarele încă nu prea apăruseră.

Ca dovadă suplimentară despre cât de puțin învață de fapt elevii din ceea ce li se predă, să vă spun experiența soției mele care preda geologie ca asistent în facultate. Era la VPI, cea de-a doua cea mai bună universitate de stat din Virginia, ceea ce însemna că studenții ei proveneau din grupul celor mai buni 25% absolvenți de liceu. O minoritate semnificativă dintre ei nu știa că volumul unui corp rectangular este egal cu lungimea ori lățimea ori înălțimea.

Cea de-a doua ipoteză este de asemenea greșită. După cum știu toți studenții și majoritatea profesorilor, consecința firească a politicii de a face pe cineva să studieze ceva ce nu este interesant este aceea că studentul învață pe de rost atât cât este necesar pentru a trece cursul, după care uită cât mai repede tot ce a citit.

Oamenii învață mult mai ușor lucrurile pe care chiar doresc să le învețe.

Nu doar că presupunerea despre modul în care învață copiii este greșită, dar ea îi și învață pe aceștia o lecție periculoasă – aceea că maniera de descoperire a adevărului este învățarea mecanică a informațiilor pe care ți le spune o autoritate. Una din abilitățile intelectuale esențiale este capacitatea de a judeca informațiile pe bază de probe, de a învăța să facem diferența între un autor sau un vorbitor căruia îi pasă dacă ceea ce spune el este adevărat și unul căruia nu-i pasă. Modelul convențional de școlarizare se opune practic deprinderii acestei abilități. Elevului îi sunt prezentate două autorități, profesorul și manualul și, cu excepția cazului în care profesorul este neobișnuit de bun, i se cere să le creadă. Destul de frecvent, după experiența mea, asta este o greșeală. O mare parte din ceea ce se învață în școală nu este adevărat.

Când cei doi copii ai mei s-au apropiat de vârsta de școlarizare, soția mea și cu mine a trebuit să luăm o decizie. Eu am fost înscris la o școală privată de primă mână, soția mea mersese la o școală publică de calitate. Amândoi am avut parte și de câțiva profesori buni, dar cele mai multe ore din școală au fost o pierdere de vreme. Am aflat mai multe despre limba engleză citind poezia lui Kipling ca să mă distrez și o carte sau doua pe zi, în mare parte Agatha Christie și autori similari, în timpul vacanței de vară, decât am facut-o în școală, la orele de engleză. Am învățat filosofie politică din dezbaterile pe care le aveam cu cel mai bun prieten, nu din orele de științe sociale. Așa că amândoi, și eu și soția, am fost de acord că ar trebui să ne educăm mai bine copiii.

Soluția noastră a fost neșcolarizarea (unschooling), mai întâi într-o școală privată mică și foarte neconvențională, iar atunci când au apărut probleme, acasă. În școală, elevii decideau ce fac. Se făceau cursuri doar dacă elevii mergeau la profesori și le cereau să îi învețe ceva. Mai târziu, la domiciliu, nu au existat cursuri, doar cărți, conversații, acces nelimitat la internet. Când fiica noastră a hotărât că vrea să învețe să cânte la harpă, i-am căutat o profesoară. Apoi a venit la câteva din cursurile mele de la facultatea de drept. Când a decis să învețe limba italiană, am dus-o la un program la universitatea unde predam, în cadrul căruia elevii de liceu erau lăsați să se înscrie la cursuri pe timpul verii. Ea a muncit mai intens decât îmi amintesc că am făcut-o eu vreodată în școală sau în facultate, a profitat de faptul că nu trebuia să meargă la școală pentru a mai lua două cursuri de italiană pe parcursul anului și uite a așa a luat diplomă de facultate la italiană.

În opinia mea neșcolarizarea constă în aruncatul cu cărți în copii și în urmărit ce anume se lipește de ei. Foarte devreme, amândoi copiii noștri au citit How to lie with statistics, o carte populară despre cum să nu te lași păcălit de argumente statistice greșite. Fiului nostru i-au plăcut jocul D & D și altele similare, așa că a fost interesat de învățarea teoriei probabilității. S-a întâmplat că autorul și ilustratorul cărții How to lie with statistics a scris, de asemenea, o carte despre acest subiect: How to take a chance. Cred că am avut singurul copil de opt ani din oraș care putea calcula probabilitatea de a obține cinci sau altă valoare mai mică aruncând două zaruri D-6. Printre cărțile pe  care le citea fiica noastră se numărau A selfish gene, o biografie a lui Talleyrand și multe altele.

Soția mea a învățat-o pe fiica noastră să citească cu ajutorul cărților lui Doctor Seuss proiectate în acest scop. A durat câteva săptămâni. Fratele ei, cu trei ani mai mic, a observat-o și a învățat singur. Am descoperit că el a învățat și să scrie atunci când jucam Diablo în rețea și au apărut cuvinte greșite pe ecran. În cele din urmă greșelile s-au terminat, deoarece el nu doreau ca cei cu care juca Starcraft online să creadă că e prost. Oarecum mai târziu fiica noastră și-a dezvoltat capacitatea de scriere compunând rapoarte de luptă pentru jocurile World of Warcraft.

Când copiii erau mici, educația la domiciliu însemna că unul dintre noi a trebuit întotdeauna să fie acasă. Înseamn să fim dispuși să vorbim într-una cu copiii noștri și să-i îndreptăm spre cărți sau subiecte de care puteau fi interesați. Soția mea și cu mine îi duceam pe rând la culcare, petrecând aproximativ o jumătate de oră în fiecare seară, eu le recitam poezii sau le compuneam povești, ea le cânta sau le povestea pățanii din copilărie, amândoi am vorbit cu ei despre ce doreau. Singurul moment în care ne-am apropiat cât de cât de o oră de școală convențională a fost când i-am pus să învețe tabla înmulțirii – o chestie despre care fiica noastră, acum adult, crede că a fost o greșeală.

Prin prisma experienței noastre, neșcolarizarea nu numai că i-a salvat pe copiii noștri de la o grămadă de timp irosit în școală, dar le-a oferit și o educație mai bună. Anumite părți ale curriculumului standard nu le-au învățat niciodată sau le-au învățat mai puțin decât ar fi făcut-o dacă ar fi mers la o școală bună – mai ales matematica, pe care nici unul dintre ei nu găsit-o interesantă. Golurile din cunoștințele pe care le aveau și le-au umplut învățând ulterior pentru examenele SAT, pe care doreau să treacă cu bine, astfel încât să poată intra la facultățile unde doreau să meargă. Alte goluri nu au fost niciodată umplute și probabil că așa vor rămâne. Pe de altă parte, ei au ajuns să învețe mult mai mult despre o gamă largă de alte discipline, de la biologie evoluționistă și economie până la istorie, decât ar fi făcut-o într-o școală convențională. Dacă vreodată vor descoperi că au nevoie de ceva care a fost lăsat în afara educației, îl vor învăța la momentul respectiv – o strategie mai eficientă decât să încerci să înveți tot ce s-ar putea dovedi vreodată util, din care cea mai mare parte nu va fi niciodată.

Poate și mai important este faptul că ei nu au învățat că educația este precum uleiul din ficat de cod, bun pentru sănătate dar cu un gust îngrozitor, sau că cititul cărților este ceva ce faci pentru că ești obligat să o faci. Când fiica mea a ajuns la facultate, ea a fost șocată de faptul că atunci când un curs s-a anulat dintr-un anumit motiv, colegii ei s-au bucurat în loc să fie dezamăgiți. Una dintre principalele sale obiecții față de experiențele studenției era inutilitatea acestora. Trebuia să petreacă timp să scrie niște referate care urmau să fie citite de o singură persoană și numai pentru că acesta era jobul ei. Oberlin, unde a petrecut doi ani înainte de a se transfera la Universitatea din Chicago, le cere studenților ca timp de o lună să lucreze, nu neapărat în campus, la un proiect la libera alegere, cu avizul unui profesor. În cel de-al doilea an, în timpul acelei luni a venit acasă și a tradus o carte de bucate italiană din secolul al XV-lea. Asta chiar nu a fost ceva inutil, există și acum pe internet.

Un argument pe care l-am văzut ridicat împotriva neșcolarizării este că în lumea reală uneori trebuie să faci și lucruri care nu îți convin, o lecție pe care le-o putem preda copiilor noștri punându-i să studieze lucruri care nu-i interesează. Este un argument interesant și cred că reflectă o gravă eroare. O modalitate de a-i învăța pe copii lumea reală este aceea de a construi o lume sintetică menită să imite viața reală. Ca să-i învățăm că trebuie să muncească pentru a realiza ceva, chiar dacă nu doresc, îi obligăm să facă teme de care nu sunt interesați și le dăm note pe ele. Dacă notele nu funcționează suficient de bine, atunci le înlocuim cu bani, așa cum fac unii părinți. Ceea ce exclude această abordare este legătura cauzală dintre muncă și realizare. Cineva i-a spus copilului să facă o muncă neplăcută, cineva îl va răsplăti că a făcut-o, dar din punctul de vedere al copilului nu există nicio legătură logică între cele două. Făcutul temelor nu produce bani, asta e clar.

Alternativa la o lume sintetică este lumea reală – cea pe care o trăim noi și copiii noștri. Dacă nu înveți să-ți reglezi harpa, nu va suna frumos când încerci să cânți. Dacă nu îți faci ordine în cameră, măcar din când în când, nu vei găsi lucrurile de care ai nevoie. Dacă nu faci lucrurile pe care fratele tău mai mic dorește să le faci, atunci nici el nu va face lucrurile pe care tu vrei să le facă. Această experiență servește tot pentru a învăța lecția – ca să capeți ceea ce vrei uneori trebuie să faci lucruri care nu-ți plac – dar conexiunea dintre efort și rezultat e limpede.

Nu vreau să exagerez. Neșcolarizarea a funcționat în cazul nostru, dar doi copii inteligenți crescuți de părinți cu studii superioare nu reprezintă chiar un eșantion aleator din populația relevantă. Există dovezi că neșcolarizarea funcționează pentru o mulțime de persoane. S-ar putea să existe copii care să învețe mai mult într-o școală convențională, chiar și copii cărora să le placă mai mult la școală. Dar, judecând după experiența noastră, neșcolarizarea, neșcolarizarea acasă în cazul în care nu există o școală potrivită, reprezintă o opțiune care merită luată în considerare.

Școalarizarea acasă (homeschooling) și neșcolarizarea (unschooling) se potrivesc bine, dar nu reprezintă același lucru. Multe programe de educație la domiciliu urmează un model convențional, cu curriculum, manuale și examene. Unschooling-ul se poate face într-o școală; școala de la Sudbury Valley o face de peste patruzeci de ani. Acest capitol este în mare parte despre neșcolarizare, dar din moment ce am făcut parțial și școală acasă, cred că merită să spun câte ceva și despre asta.

Unul din cele mai importante argumente împotriva homeschooling este acela că, în general, copiii educați acasă nu reușesc să socializeze în mod corespunzător, datorită relaționării insuficiente cu alte persoane de vârsta lor. Aici există un sâmbure de adevăr. Copiii educați acasă pot să se întâlnească cu alți copii educați acasă sau se pot întâlni în tabere sau la biserică cu alți copii care merg la școală. Probabil însă că, spre deosebire de copiii care merg la școală, ei interacționează mai puțin cu copii de vârsta lor și mai mult cu familia.

Când fiica noastră a sosit la Oberlin, cultura americană a adolescenților i s-a părut străină, rezultatul fiind că ea și-a făcut niște prieteni adulți, dar nici unul de vârsta ei. Pe de altă parte, ea se simțea mult mai confortabil în compania societății adulte, inclusiv cu profesorii, decât cu majoritatea colegilor ei. Cu un an înainte de a merge la facultate, când a luat cursuri de italiană la aceeași universitate unde predam, profesorului ei de italiană mi-a spus că este minunat să aibă un student care într-adevăr îl provoacă.

Să ne gândim la modelul standard nu din punctul de vedere al educației, ci tocmai al socializării. El instituie o segregare rigidă în funcție de vârstă – aproape toate persoanele cu care elevii socializează la școală, cu excepția profesorilor, au aceeași vârstă. Asta îi face pe toți concurenți direcți. Un copil de cincisprezece ani nu trebuie să demonstreze că este mai puternic sau mai inteligent decât un băiat de zece ani, dar un băiat de zece ani da. Modelul de interacțiune socială care rezultă din acest mediu nu este unul atrăgător.

Judith Harris, în foarte interesanta ei carte The Nurture Assumption, susține că modul în care copiii sunt educați de părinți are un efect redus asupra personalității lor adulte. Explicația ei este că oamenii se poartă diferit în funcție de mediul în care se află și de regulile pe care le întâmpină. Copilul la domiciliu se adaptează la regulile sociale ale mediului parental, iar la școală se adaptează la regulile grupului din care face parte. Grupul de colegi este cel care are un rol determinant în formarea personalității adulților.

Harris menționează, ca un caz aparte, copiii pentru care familia reprezintă grupul de colegi. Copiii educați acasă intră în această categorie. Dacă așa stau lucrurile, atunci argumentul socializării e cu două tăișuri. În cazul în care copiii mei ajung să semene cu mine și cu soția mea, mai degrabă decât cu personalitatea reflectată de marea masă a societății americane, asta mi se pare un plus, nu un minus.

Bănuiesc că mulți dintre cei care critică educația acasă pornesc de la presupunerea implicită că mediul de acasă este mai rău decât mediul din școală; ei cred probabil că părintele tipic de copil educat acasă este un fundamentalist creștin care caută să-și apere copilul de învățarea teoriei evoluției. Dovezile pe care le avem spun că aceast idee este gresită, că părinții care fac educație acasă sunt mai bine educați decât media și că preocupările religioase nu reprezintă motivul principal pentru educația acasă. Criticii educației acasă ar putea ajunge la o concluzie diferită dacă și-ar imagina școala la domiciliu așa cum ar face-o ei înșiși.


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

 

Articole similare

Top