Cristian Comănescu: “Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om”

at-the-village-school-1883
Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Latest posts by Ninel Ganea (see all)

L-am cunoscut pe Cristian Comănescu în urmă cu mai bine de 15 ani, pe vremea în care conducea seminarul privat Mises. Ulterior, am legat o prietenie trainică de pe urmă căreia eu am avut de câștigat imens, nu doar la nivel intelectual. De altfel, blogul acesta datorează mult comentariilor și influenței sale, deși scăderile și erorile sunt doar doar responsabilitatea mea . După insistențe repetate, am reușit cu greu să-l conving să îmi acorde interviul de mai jos, din care astăzi publicăm prima parte.

Potrivit  unui scriitor american, astăzi uitat, “when studied with any degree of thorough­ness, the economic problem will be found to run into the politi­cal problem, the political prob­lem in turn into the philosophi­cal problem, and the philosophi­cal problem itself to be almost indissolubly bound up at last with the religious problem.” Într-o mare măsură cred că așa ar putea fi caracterizată și evoluția seminarului ținut de tine în ultimii 15 ani. Cum ai descrie acest parcurs de la von Mises la Sfinții Părinți?

​​Iți mulțumesc, în primul rând, atât pentru interesul activ pe care l-ai manifestat pentru seminarul privat Mises și derivatele sale în decursul anilor, cât și pentru punerea traseului parcurs sub semnul frumosului citat din Irving Babbitt. Rezumând,​​ el poate sugera un drum de la omul trupesesc la omul duhovnicesc. Trecând, în general, prin omul sufletesc, ca etapă intermediară, și terminând “clădirea” cu etajul trei, cel ancorat în Cer (“ancorat în Dumnezeu”,  spunea undeva prof. Cavarnos, vorbind despre superlativul aghiorit).

Întâi, omul logicii și abilităților achizitive, altfel spus. Apoi, poetul sau filosoful primelor virtuți “naturale”, evocat în Cuvântul către tineri al Sf. Vasile. Apoi omul care se raportează la Scara Raiului, ca Împărăteasa Muceniță Alexandra în așteptarea călăilor, la Tobolsk și Ekaterinburg, acum aproape o sută de ani.

Pe noi ne-a ajutat un prieten să realizăm reducționismul presupusei autonomii economice a omului trupesc. Cu bagajul său imens de lecturi din Ioan Gură de Aur și din alți Părinți. Confruntat cu ei începi să vezi centralitatea virtuților duhovnicești și a înfloririi umane bazate pe ele, pentru orice bine uman perpetuabil și vrednic de avut.

Vezi centralitatea modelelor depline (viețile sfinților cuvioși), gravitând în jurul unui model divin-uman absolut, care întemeiază și susține convergența chipurilor și asemănărilor sale. Vezi că – în varietatea lor de timp, culoare și loc – modelele exemplare vorbesc, în fond, aceeași limbă. O limbă în primul rând practică, organic legată de viață. Vorbesc limba conlucrarii lor cu Absolutul, limba tainei mereu ilustrate a dobândirii asemănării fără confundare, a unității simfonice, a comuniunii filo-calice.

Sau vezi că regulile sunt făcute pentru om, nu omul pentru reguli. Deși regulile au rațiunea lor și, înțelese exemplar, nu pot fi confundate cu excepțiile.

Poți recupera apoi și tot ce au dat mai bun gânditori mai “practici”, dar mai fără “ancoră”, ca Michael Polanyi, Oakeshott și MacIntyre, sau mai “geometrici”, ca Rothbard, Mises și Hayek. Poți revizita cu folos și virtuțile gentlemanului “sudist”, bănuiesc, pe Generalul Lee și celelalte exemple ale tale favorite de oameni sufletești, cronologic încă destul de apropiați nouă.

Dumnezeul-Om al Părinților dă viață, dă chip și oferă asemănare tuturor, dincoace de ispita măștilor fantastice ale “progresului” pe calea reabsorbției dialectice într-un impersonal gnostico-platonic, sau augustiniano-scolastic, străin, ofilitor și rece.

Asta la modul mai general. În particular sunt probabil mai multe poteci, iar drumul poate începe din mai multe locuri.

Concret, noi la seminar cred că am sesizat mai întâi că Rothbard și Keynes aveau, fiecare în felul său dar simultan, mai multă dreptate decât credeau, în asocierea impactului unui anumit orizont eshatologic (“reabsorbționismul” sau “in the long run we are all dead”) cu socialismul și colectivismul.

De la Părintele Serafim Rose am sesizat mai bine golul spre care pedalează nihilismul eshatologic, cu “demonii” lui Dostoievski în frunte. Iată o neliniște cel puțin “sufletească”!
O alta a fost sesizarea implicațiilor nihilismului sau anistorismului antropologic. De pildă, nici o filosofie a omului inductiv ilustrată de trecut nu pare a autoriza convingător speranța modernilor într-un respect stabil al proprietății, în absența unui întreg lanț, sau capital de alte virtuți (sufletești și sociale), a căror “structură de producție” devine, astfel, prioritară.

Perpetuării virtuților trebuie subordonat, atunci, tot edificiul oricărei “politici” vrednice de numele “umană”. Cum aspirau să facă mai toate reperele paideice tradiționale. De la antici până pe la Sf. Nicodim Aghioritul sau Jane Austen. Repere duhovnicești, sau măcar sufletești, fără a minimaliza impactul plusurilor sau minusurilor respective. După unii, fără excepția întemeietorilor filosofiei taoist-confucianiste (“concepția cea mai nobilă despre om pe care am găsit-o până la Ortodoxie”, spunea undeva Părintele Serafim Rose, fost sinolog în tinerețe.)

Revoluția împotriva naturii umane pare însă că erodează până și înțelepciunea practică necesară pur și simplu delimitării efective a proprietății, fără de care cele mai curente probleme ridicate de copii, bătrâni, sau imigrare, de pildă, nu pot decât să genereze babilonie interminabilă, începând de la “specialiști”.

Pentru că inteligibilitatea proprietății e condiționată și recursiv, de loc și istorie, și invariant, de convergența naturii umane ipostaziată în modele, care dau întelesul regulilor și “sarea” istoriei. E nevoie aici de toată tradiția echilibrului naturii cu persoana, de care vorbesc Sf. Ioan Damaschinul și Părintele Stăniloae, printre mulți alții.

Poate să mă opresc aici cu exemplele de fericită neliniște adusă la seminar de Sfinții Părinți, deși lista ar putea continua… ​

Care sunt opțiunile politice ale unui creștin, dacă “liberalismul “este o relaxare a disciplinei, revoluția o contestare a lucrurilor eterne”,  iar “conservatorismul este prea adesea o conservare a lucrurilor greșite” (T.S. Eliot)? Să mai adaug și reproșul adesea auzit în trecut că tradiționalistul crede că dacă omul își va cultiva virtuțile, problemele sociale vor dispărea.

​Primele trei instanțe enumerate în întrebare îmi sună ca tot atâtea ipostaze ale nihilismului antropologic de care vorbeam, în speță negarea flegmatică, “dinamitarea” revoluționară, respectiv consumul gradual și cumva afectat de o morgă retro al “capitalului” uman acumulat în epocile modelelor de înflorire prin virtuți.​

Adică tot atâtea autocondamnări la eșec previzibil.

De cealaltă parte, nu doar lumile tradiționale, ci un întreg spectru de moderni cu o anumită capacitate de pătrundere, de la libertarianul prof. Hoppe până la mai corect politicul autor al best-sellerului How Children Succeed – The Hidden Power of Character, Paul Taugh, detectează prevalența caracterului asupra altor abilități, ca inteligența măsurabilă în coeficienți, din perspectiva oricărui ideal rezidual de realizare umană.

Caracterul și virtuțile cred că rămân, așadar, opțiunea evidentă, telosul și veritabila prioritate politică. În afara lor toate celelalte abilități devin demonice, în sensul destrucționist de suflet și lume, sesizat adesea, de la antici până la Dostoievski.

Dar problemele nu dispar ușor pentru noi. Pentru că noi nu mai avem structura de producție subordonată virtuților, oikonomia casnică și politică, modul de viață și înțelepciunea practică și narativă la capătul cărora eforturile paideice ale bunilor și străbunilor noștri puteau fi încununate de succes.

Și nu le mai avem pentru că în aluatul bunilor și străbunilor noștri era amestecată o bună măsură de antropologie ascetico-eshatologică în sensul Părintelui Serafim Rose, sau al Cuv. Iustin Popovici, să zicem, o concepție verificată despre om și despre ființa virtuții, de care focul hiliast din capetele modernilor nu mai vrea sa știe.

Pentru foarte mulți liberali a aduce în discuție problema Bisericii (Ortodoxe?) într-o strategie a libertății reprezintă un argument autoruinător. De la subvenționarea statală până la complicitățile politice, plus corupția inerentă, inventarul păcatelor clericale se înumulțește constant. Cum comentezi?

​Am învățat de la același prieten că Biserica nu e defilarea caiafelor și pilaților care confundă cele ale lui Dumnezeu cu cele ale Cezarului și (deci) ale Antihristului, ci e ceata sfinților care se mântuiesc în Hristos.

Nu e vorba însă aici de o opoziție dialectică, între biserică și stat (cum ar putea crede liberalii anistorici, “geometrici”, sau alte avataruri ieșite din tiara permanentelor revoluții papale). Dar nici de o distincție care se impune ochiului nespălat de cercarea Sfântei Tradiții.

Distincția pare a se impune, însă, celor care întâi sesizează, cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile iubitorilor de prieteni sau vrăjmași, savoarea conglăsuirii sfinților, apoi se smeresc, cu răbdare, până la a învața să guste civilizat și cu dreaptă socotință din posibilitatea simfoniei stat-biserică, de la purtătorii ei de cuvânt, din vremurile apostolice și ale celor Trei Ierarhi, trecând prin șirul împăraților dreptcredincioși, nu odată ei înșiși sfinți, până la moștenirea marilor Filaret al Moscovei, Ioan Maximovici și a multor catacombnici, apoi se alătură cu bucurie celor ce petrec cu ei, dând slavă lui Dumnezeu pentru că ne dezrobește și călauzește, prin sfinții Săi, până și pe cei mai întârziați dintre noi, slugi batjocorite de modernismul cel mai de pe urmă…

Prin ce se diferențiază elitele Vechiului Regim de cele actuale, asta în cazul în care, ignorând retorica egalitară a democrației, putem vorbi de elite în prezent?

​Cred că putem întotdeauna vorbi de “elite”, în sensul de fruntași în direcția relevantă. Poate că și etosul egalitar al democrației ne spune ceva despre azimutul modernității, despre linia pulverizării criteriilor și limbajelor, pe care trebuie să exceleze de acum și elitele specifice, ca vârfuri de lance ale abilității de a-și venera  egocentrismul tiranic și schizoid.

Ne putem gândi la epopeile romanțate ale “nașilor” lui Mario Puzo. Sau la mai puțin măgulitoarea galerie a “donilor” din Council of Foreign Relations, adusă regulat la zi de James Corbett și prietenii săi. Fără a uita cronicarii academici ai “ocultei” și metodelor sale, ca James Webb, Antony Sutton, sau inevitabilul Carroll Quigley, mentorul lui Clinton și pionierul apologiei oficioase a fascismului financiar internațional.

Prin contrast, elitele Vechiului Regim cred că cel puțin nu își compromit singure “regatul” (calitatea aristocratică minimală pentru “cei vechi”, observată de la antici până la profesorul libertarian Hoppe, fără a fi încă o virtute). Ba, uneori, au și resursele de a “sinergiza” cu purtătorii adevăratelor excelențe, pentru a-și perpetua caratele veritabil aristocratice și a nu degenera. Contrastul apare încă în mai toate romanele lui Jane Austen.

Revenind însă mai aproape de noi, întrebarea despre azimutul elitelor ne-am putea-o dori pusă tuturor aspiranților la un bacalaureat, pornind fie și numai de la câte o lectură din Dostoievski, sau Nicu Steinhardt. Pentru că tânărul ar trebui întotdeauna să se întrebe, “elite” din ce perspectivă, după ce azimut?

Steinhardt, de pildă, evocă aproape înduioșător machiavelismul încă relativ al “elitelor” din vremea lui Caragiale. Care se transformă însă implacabil, s-ar zice pe firul chipului și asemănării buldogilor lui Darwin (dacă nu greșesc, monahul de la Rohia nu s-a lăsat păcălit de Teilhard!) în machiavelismul absolut al elitelor lui Huxley și Orwell.

Scriind despre Kipling, Orwell evoca de altfel cam același traseu. Asta pare a fi povestea “doar sufletescului” – la care s-au limitat, din păcate, multe din elitele Vechiului Regim…

Sigur, Steinhardt însuși se împărtășește de veșnicia altei aristocrații. De veritabila boierie, viața în Hristos, taina chipului și asemănării, a smereniei și mărinimiei până la Cruce, fără de care nu găsește Înviere, nici pentru aristocratul dezrădăcinat și uzurpat de pe “estate”, nici pentru “ovreiul” văduvit de Pantelimonul copilăriei sale…

Există și la profeticul Dostoievski Prințul Mișchin, “idiotul” aruncat în epilepsie de apostazia binefăcătorului său și murind în fiecare zi, cu câte o victimă a modernismului, ca asasinul Rogojin, în brațe. Prințul Mișchin și binefăcătorul său ademenit de papistași, în lumea Marelui Inchizitor și a “demonilor” adiacenți, sunt probabil cele două căi sugerate de Dostoievski pentru sufletul aristocratic al Vechiului Regim: duhovnicească sau trupească, respectiv.

Ceea ce poate sugera întrebarea: în ce măsură mai poate reînvia simfonia Ortodoxă între aristocrația regală și Biserică?

Sigur, în Biserică este întotdeauna posibilă “valorizarea talantului”: nu e așa mult, în fond, de când Contele George (ulterior Vlădica Grigorie) Grabbe a dat conștiința canonică redutabilă a ultimei insule de deplinătăte Ortodoxă – fosta Biserică Rusă în Exil. Sau de când Marea Cneaghină Elisaveta Fiodorovna întorcea martiric lui Hristos darurile ‘memoriei genetice’ ale osului său domnesc.

Dar rămășițele tradiției Ortodoxe mai pot oare limpezi, mai pot sfinți, mai pot trezi, chiar și astăzi, idealul regalității cu adevărat creștine? Cum a făcut-o, de pildă, tradiția pravoslavnică de odinioară, cu sângele “albastru”, după câte știu predominant apusean, al Romanovilor?

Părintele Serafim Rose și alții citează proorocii care sugerează că nu ar fi fost, sau nu ar fi, total cu neputință așa ceva. Cu prețul unei adevărate pocăințe pentru regicid și apostazie. Pentru ecumenism și serghianism. Pentru amestecarea criteriilor Bisericii cu ale Lojii sau Partidului, cu duhul viermelui hiliast neadormit.

Toate sunt cu putinţă în Iisus Hristos, Cel ce este “ieri şi azi acelaşi, şi în veci.” Să spunem așadar și noi, cu Sfântul Cosma al Maiumei: “Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă pravoslavnicilor Domni asupra celor potrivnici dăruieşte!”

Ne poți explica, mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu MacIntyre,  de ce este atât de relevant “contextul narativ”, nu doar la nivel politic, astfel încât să te facă să declari că acela care controlează poveștile și nu neapărat limbajul controlează lumea?

Cred că observația poate fi extrasă deja din Platon și este cumva consolidată de Aristotel. Aristotel nu mai reduce, daca am înțeles bine, exercițiul formării caracterului uman (baza “acțiunii umane”, în sens clasic) la altceva decât urmarea omului deplin (al său “spoudaios”). Ceea ce implică, în plan discursiv, centralitatea poveștii omului deplin, exemplar. Așadar, arta povestitorului sau a retorului responsabil aplicată la povestiri exemplare, apropiate de istoricitate. Modele cu valoare practică verificată, nu doar basme inventate.

Cine povestește poveștile exemplare controlează, prin urmare, limbajul care contează. Limbajul caracterului și al raționalității practice. Nu e foarte complicat.

Pe scurt, “biografia este cel mai bun profesor”. Nu este, așadar, o coincidență, că cel mai “percutant” Rothbard este de găsit în “viața lui Mises”, sau în “perspectiva austriacă” asupra istoriei (și personalităților!) economice. Nu este o coincidență că păgânii interesanți excelează în istorisirea vieților oamenilor iluștri. Nu este o coincidență că mai toți marii sfinți sunt îndrăgostiți de viețile sfinților. Nu este o coincidență dacă o conștiință istorică se zidește cel mai ușor din vechile istorii centrate pe regi și regine, legitimați de stâlpnicul din vârful stâlpului (vezi și remarcabila încercare de reluare a sintezelor de acest tip comisă de Vladimir Moss, cu toate riscurile unei întreprinderi atât de eroice!). Nu este o coincidență că, pentru MacIntyre, inspirat de Lakatos, până și istoria științei prin oamenii de știință pare mai inteligibilă decât acrobațiile “epistemologice” ale lui Popper, Kuhn și Feyerabend.

Acum, MacIntyre pune fericit punctul pe Aristotel și îi descoperă implicațiile narative. Dar el se vrea mai modern, mai “neeuclidian” decât stagiritul. El ar lăsa bucuros la o parte presupoziția modelului deplin, în căutare de virtuți aristotelice fără ancore antropologice. Sau, dacă trebuie și așa ceva, să fie ancore biologice, trupești. Nu insist, dar singura lui grijă pare a fi în fond “sociologia”, coerența sociala.

Oricum, și pentru MacItyre omul este un “story-telling animal”.  Limbajul său practic nu privește decât ipotetic spre un țel final, dar e “recursiv”, dependent de “pasul” istoric, cu toate “excelențele” presupuse de sesizarea distincției între “nucleul dur” al “bunurilor interne ale tradiției” și “învelișul” mai negociabil al instițuțiilor “protectoare”. Omul său “narativ” întelege că deprinderea și “preluarea ștafetei” începe explicând copilului “ca o poveste” de ce dă vecinul zăpada. Sau de ce trebuie să se ducă (sau să nu se ducă) la școala publică. Sau pe ce criterii să primească (sau să nu primească) ultimul “sinod” al tradiției din care face parte. Sau de ce în interiorul tradiției există ucenicie a înțelepciunii practice (a acțiunii distinct umane, coextensive justelor sentimente social împărtașite, după care ofta C.S. Lewis în The Abolition of Man), iar în afară nu există decât abstracțiuni “geometrice” și raționalitate practică cel mult reziduală, tinzând spre babilonie și pulverizare, odată cu societatea și fiecare suflet în parte. (Fără a exclude, prin aceasta, importanța “jocurilor geometrice”, dar ca “jocuri secunde”, în interiorul tradiției, al contextului narativ, care le dă pondere și sens, din perspectiva înfloririi umane.)

Cine controlează contextul narativ controlează, deci, lumea dependențelor de istorie, lumea raționalității practice. Concluzia asta nu știu dacă o trage MacIntyre, dar cred că se impune și în ordinea lui de idei (ca și exemplele de adineaori, nu întotdeauna ale sale).

Nu este atunci o coincidență nici că manipularea educației (chiar înainte de manipularea monedei și a creditului, sau a funcției protective a binelui comun de altă natură) începe cu manipularea memoriei, a istoriei (de la marxiștii culturali și fabieni citire) și a imaginii subiacente despre om (triumful imaginarului inerent căzut asupra experienței, în primul rând duhovnicesti!)

Internetul a adus foarte multă informație și o trezire relativă din marasmul entertainmentului. Însă dacă ne uităm pe alternativele propuse, fie ele de stânga sau de dreapta, observăm că ele lucrează cu tipare metafizice și antropologice similare cu cele ale establishementului. De ce este atât de dificilă regăsirea tradiției (normalității)?

Este o întrebare mai potrivită pentru Virgiliu Gheorghe sau Jay Dyer și mulți alții, care cunosc mai bine lucrurile astea.

Dar este oare evidentă trezirea prin internet? Spunea Weaver (daca rețin corect) că “epoca informației = epoca nominalismului”. Un fel de dezintegrare în pulberea informației particulare, fără nici un fel de ancoră interpretativă, dincolo de lupta pentru controlul contextului narativ, de care vorbeam.

Cultul acesta al nominalismului va corecta oare presupozițiile metafizice și antropologice implicite? În particular, va corecta marasmul afiliat la cultul, de acum milenar, al confortului și narcisismului, care se revarsă în prezent din toată “media”? Va corecta dependența de fantezie, care il leagă pe Francisc din Assisi de Disney, trecând prin Ignațiu de Loyola, Teilhard de Chardin și clonii lor, pe linia deplânsă în prea puțin valorizatul curs de supraviețuire ortodoxă al Părintelui Serafim Rose?

Sau vom vedea, mai curând, perpetuarea exemplelor și presupozițiilor comode? Căutarea, de pildă, doar la curiculul și metafizica elitelor “matematice” în teorie și machiavelice în practică, după alternative “salvatoare”? Altfel spus, generația Disney nu va căuta, oare, odihna tocmai în “softul” celor care o împing, câteva prăjini înaintea lor, în groapa etosului de sclavi legați cu lanțurile patimilor, între care “stăpânul” se distinge doar prin abilitățile diabolice relativ “superioare”? (Slavă Domnului că modernitatea “românească” nu a dat matematicieni “filosofi” sau “filosofi” matematicieni de calibrul lui Bertrand Russell, în sfera reeducării!)

Și dacă ar fi așa, ce e de făcut? Se mai poate face ceva?

Să spunem, ca pas preliminar, că planul narativ contează. Pesemne că  oricum prinde bine atunci o hartă, bătută cu piciorul, a vieților exemplare. Am auzit că odinioară, pe la țară, se citeau la rând viețile sfinților, cu ochi de copil, până pe la 15-16 ani, de vreo câteva ori. Atunci mai știam despre ce e vorba, mai puteam ține aproape de “referențialul natural”, de modelele exemplare. Ai lui Dostoievski – spunea cred un biograf – înca citeau și ei cam jumătate “vieți”, jumătate Misterele Parisului, acasă – și a fost suficient ca ‘micuțul’ F.M. să bată toți “englejii”! E deja remarcabil.

Apoi însă, iarăși, cine știe, că începe ascensiunea duhovnicească! Totuși, în versiunea fericită, a cuvioșilor ortodocși, auzim și că virtuțile sunt cumva înnăscute. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, se tin și ele pe undeva lanț. Oarecum ca și competențele lingvistice ale lui Chomsky, dar în registrul conlucrării deliberate a creatului cu necreatul, dacă e posibilă comparația. De evitat rămâne atunci oricum trândăvia și înșelarea, începând cu pasul curățirii.

Adică vreau eliberarea de proasta așezare (păcat ancestral, memorie genetică, groapă psihanalitică proprie…). Doresc să fac loc binelui în viața mea. Cu preț de nevoință. Bine. Dar odihna confortului îmi propune arderea etapelor (“sări peste treptele Scării și te visezi direct la măsurile rugăciunii starețului Siluan Atonitul!”). Guruismul New Age ușor va propune așa ceva și alte acrobații, evident incongruente cu ansamblul vieților exemplare, în conglăsuirea lor.

Pașii următori Dumnezeu îi știe. Dar El ni l-a lăsat, bunăoară, pe Sf. Ignatie Briancianiov, ca mentor al începătorilor în problemele astea, spuneau ultimii stareți de la Optina…

Publicat inițial pe Karamazov unde vă invităm să și comentați.

FOTO: Vladimir Makovsky

Articole similare

*

Top