Cătălina Alexa
Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)
- Stupul cu cărți - 14 septembrie 2020
- Milioane de pisici sau cum să te întorci în locul din care nu ai plecat niciodată - 31 mai 2019
- Poarta fără zăvor - 27 aprilie 2019
Zilele trecute, într-un scurt dialog cu un consătean apropiat de vârstă cu mine, plecat în Italia, mi s-a spus: te rog, mai pune și niște fotografii cu satul! Că ne e dor! Fără să mă gândesc prea mult, i-am spus că acum e destul de închisă și mocirloasă vremea și pozele nu ar ieși prea frumoase, dar ieri, mergând spre magazin, m-am gândit că pentru ei imaginile caselor și ulițelor satului nu au nicio legătură cu estetica, vor doar să revadă niște locuri de care sunt legați afectiv și de care le este dor și de aceea nu contează absolut deloc dacă instantaneele sunt însorite sau nu. Așa că mergeam și fotografiam la întâmplare, surprinzând imagini largi, cu perspectivă, sau case apropiate de cele în care au copilărit ei.
În centru, peste drum de locul în care a fost școala primară, se află o casă care pare refăcută, dar în care acum nu mai locuiește nimeni. Aspectul renovat al casei contrastează cu porțile de tablă vopsită vișiniu, cu ornamente ruginii și cu iarba care a invadat podețul de piatră din fața lor. Iarba se întinde pe locuri necălcate, înghite potecile și trădează faptul că porțile acelea nu mai sunt deschise sau închise de nimeni.
Cei bătrâni s-au dus, iar copiii, oameni trecuți și ei de prima tinerețe, sunt împrăștiați prin lume. În curtea și casa asta a crescut Tamara, o prietenă din perioada școlii primare, azi plecată și ea în Italia, la care obișnuiam să merg să mă joc atunci când voiam să mă aventurez ceva mai departe de mahalaua mea. Imi plăcea să merg la ea pentru că tanti Ileana, o femeie voinică, bonomă și cu niște ochi negri foarte frumoși, ne lăsa să ne jucăm prin curte și casă cu ce și cât pofteam, iar nenea Fănică, atunci când nu venea prea obosit de la muncă, ne plimba prin sat cu motocicleta lui cu ataș.Tamara se urca în spatele lui și-l ținea în brațe, iar eu, ghemuită pe scăunelul atașului de tablă cam boțită, eram fericită la culme să-mi simt părul ciufulit de vântul cald al serii.
Pe vremea aceea, în partea dreaptă a casei mari era o bucătărioară de chirpici care astăzi nu mai este, în care tanti Ileana trebăluia cât ne făceam noi de lucru prin preajmă. Pe delușorul din spatele casei, unde se afla o grădină nu prea mare, creștea un nuc care făcea niște nuci imense, aproape cât mărul, cu coaja subțire, pe care le puteam sparge chiar și noi, copiii, cu o piatră mai măricică. Miezul nu era cât ne făcea să credem coaja cea bombată, dar tot era mult mai mare decât ce se găsea în nucile obișnuite. Femeile din sat au cerut de mai multe ori nuci din nucul cel nemaivăzut ca să le sădească prin grădinile lor și, deși tanti Ieana le dădea cu toată inima, nucile nu se prindeau în altă parte, așa că nucul ei a rămas singurul din sat care făcea niște nuci atât de mari.
Într-una din zile, Tamara s-a dus întins la tanti Ileana, prinsă cu treburile ei, și i-a zis că-i e foame.
– Ține o bucată de pâine, i-a spus ea, du-te și-ți pune de mănâncă! Cu coltucul într-o mână și cu o lingură în alta, fata s-a dus întins în beci, unde am urmat-o mai mult de curiozitate. În fundul beciului, pe un raft de lemn, stăteau înșirate, printre altele, câteva borcane pline cu untură de porc. S-a proptit în mâini pe capacul unuia, l-a desfăcut, a luat o lingură zdravănă de untură, a întins-o pe pâine și a început să mănânce repede, înghițind aproape fără să mestece. Borcanul nu avea și carne, era doar plin cu o untură albă, groasă, cu vagi irizări maronii, semn că în untura aceea fuseseră prăjite cândva și niște jumări. Abia după câteva înghițituri zdravene s-a oprit din mâncat și m-a întrebat dacă nu vreau și eu. I-am zis că nu. Nu mâncasem niciodată untură cu pâine, dar nu-mi puteam desprinde ochii de la felul în care mânca, de parcă ar fi ținut în mână cea mai bună mâncare de pe pământ. A înfulecat cu poftă codrul mărișor de pâine adăugând, pe măsură ce mușca, untură din belșug pe fiecare bucată de pâine goală, iar la sfârșit a strâns cu forță capacul, a pus borcanul la loc, a dus lingura la bucătărie și ne-am văzut mai departe de-ale noastre.
Nu am mai putut sta foarte mult la ea pentru că nu-mi puteam lua gândul de la bucata mare de pâine cu multă untură. În drum spre casă, am înghițit continuu în sec.
Când am ajuns acasă, prima întrebare pusă mamei a fost dacă noi avem untură. A zis că da, dar de ce întreb?
I-am povestit cum a mâncat Tamara pe nerăsuflate pâine cu untură și ce bună cred că era și că nu am vrut să mănânc pentru că nu m-am îndurat de ea s-o opresc din mâncat și s-o fac să-mi aducă și mie niște pâine de la bucătărie, dar că vreau și eu, dacă tot avem. Prima dată, mama nu a vrut să-mi dea, a zis că untura nu se mănâncă așa, că o să-mi vină rău, dar nu m-am lăsat până nu mi-a adus și mie un borcan. Am rupt o bucată de pâine, cum văzusem că se face, și am tuflit deasupra un strat gros de untură, să-i simt gustul. Înainte să casc gura, m-am mai gândit că untura noastră părea mai moale decât cea de la tanti Ileana. Am încremenit la o secundă după ce am băgat în gură dumicatul, dar nu l-am scuipat. Mi s-a întors stomacul pe dos, am lăsat încet lingura în borcan și am aruncat restul de pâine unsă la câine. Tata, care urmărise zâmbind întâmplarea, i-a zis mamei:
– Acuma, fă treaba până la capăt, dacă tot te-ai apucat, adu-i fetei și o răchie, nu vezi că i-a rămas untura în gât?
Cu toate că atunci a fost singura dată când am încercat să mănânc pâine cu untură, de câte ori mi-am adus aminte, mai târziu, de secvența din beci, m-am trezit salivând.
Inclusiv în momentul în care am făcut fotografia.
