Cititoarea

15726762_1378115638873638_9117853941352830628_n (1)
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

S-a întâmplat să iau de mai multe ori cu mașina o bătrânică pe care o mai întâlnesc la mănăstirea Moreni. E din Costești, un sat vecin, vine împreună cu moșul, el pleacă pe jos, ea caută câte o mașină pentru că nu mai stă foarte bine cu sănătatea, iar o oră de mers pe jos a devenit puțin cam mult pentru puterile ei. El nu rămâne nu neapărat pentru că ar avea ceva împotriva mersului cu mașina, dar se gândește că unul singur găsește mai ușor loc într- o mașină de ocazie decât doi. Așa că pleacă înainte.

De obicei, bătrâna îmi mai povestește de nepoți, despre starea ei de sănatate, sfertul de oră de mers pe drumul prost de țară trece repede și o las invariabil în centru, în fața farmaciei. E mititică, drăguță, îmi place de ea pentru că are ceva din pacea, deschiderea, umorul și afecțiunea necondiționată a tuturor bunicilor de pe fața pământului. Nu că le-aș fi cunoscut pe toate, dar pot să spun că am avut de-a face, în drumurile mele, cu un eșantion pe care îmi permit să-l consider drept reprezentativ.

Ultima dată chiar nu știu cum de am ajuns la așa un subiect. Ea oricum umblă îmbrăcată în negru mai mereu, deci nu cred că de la doliu ne-am luat. Nu mai știu. Mă pomenesc că-mi spune- acu’ o lună, când am fost de-am scăldat-o pe cumătra…
Se referea la scăldatul cumetrei moarte.

– Aaaa, ai scăldat un mort? Și… a fost prima dată sau ai mai făcut așa ceva ?
– Eeei, prima dată, cum prima dată? Am opt moarte scăldate până acum!
În secundele acelea m-am uitat și eu prima dată la mâinile ei micuțe și zbârcite, strânse pe baierele unei sacoșe de plastic alb, gândindu-mă că iată, a făcut cu ele ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată.

– Cum așa? Și cum ai ajuns de ai făcut prima dată asta? Nu ți-a fost frică, silă, ceva de felul ăsta?
– Păi… prima dată chiar nu am vrut. Nu am vrut deloc. Dacă era după mine nu m-aș fi dus nici în ruptul capului. Dar m-a luat într-o zi o vecină mai bătrână, că murise o rudă de-a noastră și a zis- ia hai! Trebuie să începi și tu să scalzi morții, că noi, astea bătrâne ne ducem și nu o să mai fie cine.

Am zis că nu mă duc. Aveam puțin peste 30 de ani și nici nu mă uitasem vreodată la așa ceva, darămite să pun eu mâna să scald vreo femeie moartă! Dar femeia aceea nici nu a vrut să audă. Ba că trebuie să mă învăț, ba că nu are cu cine atunci, că-s numai trei și trebuie neapărat patru, ba că nu o să mai aibă cine în general, pe mai departe, așa că m-a înșfăcat și m-a dus mai mult cu forța.
– Și ? Cum a fost, ca prima dată?
– Mi-a fost o fricăă…Acu’ e drept că mi-au arătat celelalte trei femei, mi-au spus tot cum trebuie făcut, că e o socoteală aici. Se începe de la cap. Se bagă moarta în balie- că este o balie mare, de tablă, anume pentru asta, se împrumută de la unul la altul, că aia nu se folosește pentru altceva. Și începi de la cap- se spală părul, ochii, nasul, gura, urechile, capul trebuie spălat foarte bine, că ăla se vede când vin oamenii la mort. Și tot așa restul corpului. Nu ai voie să-ți fie scârbă, că a fost om ca și tine și e o pomană ce faci. Și pomana nu trebuie făcută în bătaie de joc, că te vede Dumnezeu. Cică așa stai de curat pe ceea lume, cum te-ai îngrijit să speli pe cineva pe lumea asta. De aceea și prin părțile rușinoase trebuie să speli cu și mai mare grijă, nu trebuie sărită nicio parte. Bun. Și se pune apoi pe un celofan mare, se șterge bine, după care o piepteni, îi prinzi sau împletești frumos părul dacă a fost lung, îi tai unghiile și de la mâini și de la picioare și abia apoi o îmbraci.

Pe mine m-o învățat o femeie dintre primele, din primul grup cu care am mers la scăldat pe cineva din mahala care murise, cum să legi baticul. E o treabă și asta, acuma au ajuns să știe femeile dacă am scăldat eu sau altcineva o moartă după cum îi stă baticul. Eu îl leg frumos, strâns, cu pliu, să nu se lase nodul cât o zgâlțână carul sau mașina și să arate smotocită. Femeia trebuie să arate frumos, ce dacă e în sicriu! Să aibă lumea ce să vadă, să semene cu ea.

Ei, și la prima abia îmi venea să pun mîna. M-au tot îmboldit femeile celea până, mai de frică, mai de rușine, nu am stat ca momâia. Dar după asta…am visat-o tot timpul pe femeia ceea! Nici nu adormeam bine, că iar o visam.
– Și cum de te-ai mai dus la a doua dacă tot te-a marcat așa? Trebuia să te fi lăsat! Poate nu erai potrivită pentru așa ceva!
– Păi așa am și vrut să fac. Dar, pentru că deja făcusem asta o dată, m-au tot chemat după aceea. De-acuma eram socotită printre scăldătoarele satului. Care era neam, care vecină, care din mahala, veneau și mă rugau să vin și la ei la scăldat. Lumea atunci e amărâtă când îi moare omul în casă, nu mai aștepți și tu să te roage. Și m-am tot dus. Cum ți-am spus, opt am scăldate.

– Și pe următoarele nu le-ai mai visat tot așa?
– Am mai visat-o pe a doua. Și puțin pe a treia. Râde- la a treia deja o uitasem pe prima. După care mi-am văzut de scăldat mai departe și nu am mai visat nicio moartă, nimic. M-am învățat.
– Și acuma mai poți scălda? Te mai cheamă?
– Păi, pe ultima am scăldat-o acum o lună. Acuși îi ridică panaghia. Acuma…e greu că toate patru suntem bătrâne și nu prea mai putem să întoarcem, să ridicăm moarta. Că îți trebuie putere, cu mortu-i greu, oricât de mică sau slabă a fost o femeie, când nu mai mișcă știi ce grea se face? Zici că e un pietroi. Ei, și acuma nu mai scăldăm în balie, că ne e frică că nu o mai putem scoate, să n-o scăpăm pe jos. Așa că o întindem pe un celofan pe jos, o spălăm cu un prosop bine înmuiat în apă, apoi o ștergem, strângem celofanul, prosoapele, pieptenele, unghiera, tot ce am folosit și îngropăm undeva în spatele grădinii sau casei, că lucrurile alea nu mai trebuie folosite niciodată. Înainte turnam și apa în groapa în care puneam toate astea. Și uite așa…

După asta mergem și noi cu toată lumea la îngropăciune. La sfârșit ne dă și nouă câte un prosop, un săpun, o pestelcă, o cămeșă…că așa se dă. Și nu ne băgăm la bucătărie. Că așa e regula- scăldătoarele nu au voie să mai fie și bucătărese. Dar noi nu facem ca să primim ceva. Facem că e pomană să scalzi pe cineva. După preot și dascăl, patru femei, scăldătoarele și patru bărbați, groparii, care poartă și sicriul, sunt de mare ajutor casnicilor. Și e nevoie de așa ceva.

– Și mai sunt femei care scaldă în sat? Sau vă cheamă la toate casele unde e nevoie?
– Sunt, că fiecare scăldătoare e știută pe ulița ei, sau în mahala, sau se duce că-i e neam…Dar sunt, oricum, mai puține acuma.
– Și matale ai vorbit pentru când o veni vremea, ți-ai făcut echipa?
Râde cu poftă:
– Încă de când! Că parcă ce echipă, îs tot cele cu care am tot mers, și-or mai căuta una. Dar și ele zic la fel, că dacă moare vreuna dintre ele, eu să mă duc neapărat, că în altele ele nu au încredere. Și eu le-am zis de nu știu câte ori- să nu vă prind că faceți treabă de mântuială! Să faceți la mine nici mai mult, nici mai puțin de cum v-am învățat. E și asta o treabă serioasă!
– În afară de batic, zic. Aici nu știu dacă s-or descurca așa de bine, ca matale.
– Ei, aici, nu știu- râse din nou. Ce-i drept, eu mă pricep cel mai bine din sat la pliat și strâns baticul. Da’ s-or descurca ele cât de cât, să nu se facă de râs acu’, la bătrânețe…

Cred că a fost prima dată când era cât pe ce să fac cu mașina cei câțiva kilometri care despart Morenii de Costești cam în tot atâta timp cât mi-ar lua ca să-i fac pe jos. Am mers ca melcul, captivată de ce putea să povestească. Bonusul a venit când deja intram în sat:
– Plus că am ținut și lumânarea. La zece oameni. Că aici nu mai contează, femei, bărbați, unde m-au chemat, acolo m-am dus.
– Cum adică te-au chemat? E și asta ceva la care trebuie să te pricepi?
– Nu că trebuie să te pricepi, că nu e ca la scăldat, să stăpânești un anumit meșteșug. Acolo doar te duci și ții o lumânare până moare omul acela.
– Și ai fost de față la moartea a zece oameni?Ai văzut de zece ori în viața matale cum răsuflă pentru ultima dată, cum iese sufletul dintr-un om?
– Da.
– Și nu ți- a fost frică?
– Ei, nu e ca atunci când te uiți la televizor. Te mai strânge în spate. Câteodată stai mai mult, altădată numai ce-ai aprins lumânarea și se și duce…Odată am stat o noapte întreagă. Prima dată a fost chiar când a murit mama. Ceilalți ai mei au zis că-s obosiți și că vin mai spre dimineață și m-au lăsat pe mine să mai stau cu ea. Cu mine a murit.

– Și ceilalți, care nu ți-au fost rude, de ce te chemau?
– Mă chemau că așa se zice, să țină unul străin lumânarea. Că dacă ține unul de-al casei ori îi e frică, ori milă, ori plânge și-l ține și sufletul se chinuie să iasă și nu poate, că nu se îndură de plânsul celor din jur. Așa, dacă ei ies și rămâne cu o vecină sau o rudă mai îndepărtată, se desprinde și sufletul și pleacă unde este chemat…Ei, și dacă vezi că se chinuie, trebuie să-i citești rugăciunile pentru ieșirea sufletului. Îs niște rugăciuni făcute anume. De fel, trebuie citite de preot, dar rareori se întâmplă să fie preotul de față chiar când moare omul, el vine, dacă este chemat, îl spovedește, îl împărtășește, stă ce mai stă, îmbărbătează familia și pleacă. De aceea rugăciunile pentru ieșirea sufletului le citește de multe ori cine ține lumânarea. Eu îndată îmi iau cu mine cartea când e nevoie de mine.

 

banner-articol-gatto

 

banner-articol

 

 

 

Deja ajunsesem în dreptul farmaciei sătești. Am rugat-o la coborâre să îmi dea voie să îi fac o fotografie.
– Aoleu, dar ies urâtă!- a protestat, zâmbind.
– Nu ai cum să ieși urâtă pentru că ești foarte frumoasă!
Și chiar este. Eu așa o văd.
Și-a netezit în grabă hainele, și-a așezat baticul. Voia să lase deoparte farfuria pe care mai rămăseseră câteva felii de chec de la parastas și sacoșa, dar i-am zis că îi stă numai bine cu ele.
– De ce nu mi-ai povestit și până acum despre toate astea? Că eu te-aș mai trage de limbă, da uite că acuma nu mai avem timp.
– Păi mai întreabă-mă și data viitoare, că eu îți mai povestesc!
– Nici nu știu cum te cheamă…
– Doroftei. Aneta Doroftei.

Nu cred să fi auzit vreodată de James Bond, dar bag mâna în foc că nici James Bond, în nicio serie trecută sau viitoare, nu a făcut și nu va face nimic din cele povestite cu atâta naturalețe de ea.

Și nu mă refer aici la chec, deși nici ăla n-aș zice că e de lepădat.

 

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top