Cei trei pași

treipasi
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

 

Când am intrat în curte, era cu câțiva muncitori. I-am zis că o să trec pe la el prin cameră, dar să mă aștepte puțin, până mai rezolv din treburi. M-am mișcat cât am putut de repede, dar tot am cam întârziat, ce-i drept. Când am deschis ușa de lemn alb a cămăruței lui, stătea cuminte, puțin adus de spate, cu palmele căuș pe genunchi. Nu mai avea hainele uzate din curte, se îmbrăcase de curat. Pe pat așezase frumos patru pernuțe artizanale, între care înșiruise mai multe fotografii, după niște criterii doar de el știute.

De altfel, chiliuța lui e singura, dintre cele douăsprezece, care este înțesată cu fotografii. Are fotografii și alb-negru, și color, înșiruite pe niște rafturi înguste, făcute chiar de el, și montate de-a lungul pereților. De cum intri, se repede să explice fiecare fotografie în parte. Vorbește repede, aprinde și becul să vedem mai bine, are ceva din gestica și fluența imperturbabilă a unui ghid de de muzeu.

Chiar deasupra ușii, să le vadă de fiecare dată când iese din cameră, și-a pus fotografiile cu caii pe care i-a avut. Nu i-a pozat înhămați la căruță, ci liberi, zburdând sau păscând pe șesuri bogate, verzi. În câteva e și el, drept și subțirel, călare.

De jur împrejur, urmează fotografii de când lucra, de când s-a cununat, de la botezul copiilor și nepoților, fotografii din curtea de la țară, cu oile, cu găinile, cu prima casă, cea părintească, apoi cu cea de a doua, casa în care a crescut și pe care a refăcut-o într-un târziu, și câteva fotografii cu ultima, casa lui și a Aglăiței.

Fotografiile la vedere nu-s toate pe care le are, dar pe ele le consideră reprezentative pentru ce s-a întâmplat de-a lungul vieții lui. Își ține tot timpul frumos în cameră, și-ar dori tare mult niște fotografii și cu camera în care și-a adus bruma de avut și muntele de amintiri, ca să aibă o amintire și de aici. Îi place mult să aibă amintiri.

A rămas orfan la trei ani și de mamă, și de tată. Așa a fost să fie, de au murit amândoi într-o lună, unul după altul. S-a căutat repede de cheia de la șifonierul masiv, cu luciul obosit și șters. Așa-zisa cheie e, de fapt, un fel de cui gros și întors, pe care îl bagă cu un gest expert într-un orificiu din lemnul gălbui. Din raftul de sus al șifonierului scoate un album foto destul de gros, în care caută cu febrilitate preț de câteva zeci de secunde.
– Uite, uite, acuma o găsesc, că era aici, cum! Eu nu pierd nicio poză! Și nici nu intră nimeni aici, că atunci când plec, eu încui. Nu are ce să-mi fure, dar să nu-mi facă dezordine, că eu uite ce frumos am făcut aici! Au zis nepoții că vin, ei îs în Londra, dar dacă vin, am zis să găsească frumos. Mie de când mă știu mi-a plăcut curățenia!

A lăsat câteva clipe albumul pe patul micuț și s-a aplecat repede, trăgând un lighenaș albastru, de plastic, de dedesupt:
– Uite, eu în ăsta pun apă, detergent, că am și detergent din ăsta bun, la sticlă, și spăl pe jos, spăl covorașul, spăl și de la ceilalți, fac curat dimineața pe hol, la baie, tot-tot, mă scol la cinci și, până când se scoală restul, eu am terminat curățenia, că eu așa am fost, harnic! Ei, iaca, asta-i poza!

Mi-a întins-o cu un aer triumfător. Era o fotografie alb-negru destul de ștearsă, cu părinții și frații lui. Cel mai mic din fotografie era el, prunc înfășat, ținut în brațe de o femeie tânără. E cea mai veche fotografie pe care o are și singura în care e întreaga familie.

După moartea părinților a fost luat într-un sat vecin de un unchi care era croitor. Om bun, și mătușa la fel, i-au fost ca niște părinți adevărați. La zece ani l-a întrebat: „ce vrei să faci mai departe, carte sau croitorie?”
– Nu prea mi-o plăcut cartea, eu voiam să fiu meseriaș bun, și am zis- croitorie! Eu de pe la opt ani eram cu acul în mână, dar de atunci m-a pus la treabă serios. De la el am învățat meserie ca lumea! Acuma nu mai prea văd, că am optzeci de ani fără unu, dar tot ce e aici e făcut de mine. Mi-a arătat, cu un gest prea larg pentru cămăruța în care ne aflam, cuvertura plușată și cele patru pernuțe crețe, cu fețe dintr-un atlas mov, strălucitor. Și câte! Costume, fuste, rochii, rase călugărești, straie preoțești, că doar pe părintele cum l-am cunoscut, de toate știu să fac! Mi-a plăcut! Apoi am muncit la atelier la Vaslui, am luat salar și eu, și Aglăița mea…

Din colțul cel mai ornat, care atrage imediat privirile atunci când intri în cămăruța lui, de pe raftul cel mai lat și mai înalt domină încăperea o icoană mare cu Maica Domnului și o fotografie înrămată cu Aglăița. În afară de icoana lui Iisus Hristos, singura fotografie care mai are o ramă la fel de mare și e pusă la loc de cinste, deși nu reproduce un chip, este cea a casei lor de la Vaslui, în care au trăit aproape toată viața.

– Cu Aglăița mea m-am luat de tânăr. Eu, 18, ea, 16. Era din sat cu uncheșul care m-a crescut. Ne vedeam pe drum, eu mai pășteam calul, ea vaca. Cum pășteam eu calul, am îndrăznit de am intrat în vorbă mai mult cu ea, că altfel eram rușinos. Și acuma sunt! Ne-au făcut nuntă gratis, uncheșul nu ne-a cerut niciun ban, nuntă mare, cu o sută de oameni, cu fanfară! După asta ne-am dus și am muncit la Vaslui. Și, cum era atunci, când să ne dea unde să stăm, m-au întrebat dacă vreau siliște sau casă la bloc. Că făceam rochii unei cucoane de la partid și am putut să aleg. Unde să mă bag eu în cutie, acolo, la bloc? Păi mie mi-a plăcut să umblu cu caii pe dealuri, că tare am iubit caii și oile, dar mai mult caii, aaiii, ce cai frumoși am avut, îi îngrijeam ca pe copiii mei! Și am zis siliște. Și mi-au dat o bucată de pământ la marginea Vasluiului, atunci era marginea, că acuma e mai sus de Copou, dacă știi matale…Și am făcut casa mare, frumoasă, cu Aglăița mea, că nu fugea nici ea de muncă. Când eram acasă, până să plecăm, doar ne sculam amândoi cu noaptea în cap și ne duceam de semănam grâul. Ce-am mai semănat sau secerat grâu pe stele! Nici nu crăpa de ziuă și noi eram pe ogor! Și, zic, mi-am făcut casă mare, cimentuită, cu curte, cu boltă de vie, mi-am adus și oi. Păi cum era să stau eu fără animale? Mi-am adus, colo, oi, vara le dădeam la stână, aveam brânză, vorbeam cu ele…Și am zis că eu rămân acolo, la a doua casă. Că eu trei case am avut și am rămas fără niciuna.
– Care trei?
– Trei. Prima a fost a părinților mei. Când am plecat la Vaslui, am făcut, ți-am zis, casa acolo, iar după ’89 am refăcut și casa unchiului care m-a crescut. Am avut trei case și nu mai am nimic! Am rămas cu o sută de milioane la CEC și cu șifonierul ăsta, că mi-a dat voie părintele să mi-l aduc!

În șifonierul cu două uși, care ocupă un perete întreg al cămăruței, toate stau trase cu rigla. Câteva jachete, cămăși, pantaloni, un pardesiu și mai multe lucrușoare împăturite impecabil. Lângă șifonier e un dulap alb care, la o privire neatentă, pare un frigider mic. Acolo ține câteva vase, niște farfurii desperecheate și un ibric în care își face câteodată, zice el că pe furiș, cafea. Are un fierbător de pe timpul când trăia Aglăița, de fapt al ei a fost și, uneori, dimineața devreme, după ce termină curățenia, își face câte o cafeluță. Bea din ceașca lui, dar o scoate și pe a Aglăiței și o pune pe masă. Acum nu mai avea cafea, i se terminase, dar când are, dă, nu poate să stea ascuns, că mirosul îl dă de gol și încep ceilalți să-l întrebe cu subînțeles dacă nu știe cumva de unde vine mirosul ăla de cafea.

Nu poate să stea în cameră, mai ales acuma, că e vremea bună. Vrea să fie de folos, să nu simtă maicile că e o povară, destul se canonesc cu ceilalți care zac la pat. Are și zile în care e atât de supărat, încât se incuie pe dinăuntru și nu vrea să-i deschidă nici maicii care vine cu mâncarea. Se știe bine cu ea, dacă nu era ea cine știe ce nebunie mai făcea la început, când a venit la azil. Că nu se putea acomoda deloc. A vrut atunci să dea ultimii bani pe un cal și să plece unde o vedea cu ochii. Când găsește ușa încuiată, maica nu se dă plecată de pe hol nici în ruptul capului. Atunci el și-ar dori ca ea să fie om de înțeles și să-l lase în pace, dar nu. Și dacă vede și vede că nu e chip să plece, până la urmă face cei trei pași care despart patul de ușa cu perdeluță dantelată, și îi deschide. Nu-i trebuie mâncare, dar parcă nici nu ar vrea s-o amărască, că doar el nu pe ea e supărat. Odată deschisă ușa, pe geamul mare al holului se văd dealurile, o pădurice, drumul lung, pietruit, și zarea cu care era prieten pe vremea când era în putere și creștea cai.

După ce îi lasă mâncarea și-i termină de hrănit și pe ceilalți, maica îl ține de vorbă, îl mai momește cu o cafeluță, îl roagă să o ajute la vreun lucru pe afară…Îl păcălește de fiecare dată. Dacă apucă să descuie ușa, nu mai poate sta și el liniștit să plângă.

Uneori, mai fuge în păduricea de lângă mănăstire. Sau se ascunde într-un pod. Îi pare rău și că a rămas pe drumuri, dar cel mai tare îl doare inima că în urmă cu un an, după câteva operații și niște luni chinuitoare în care a îngrijit-o zi și noapte, Aglăița lui s-a stins. Și că, în noaptea în care a murit, l-au scos de acolo și ea a murit singură, fără el, nu că ar fi putut opri moartea să i-o ia, dar măcar ar fi ținut-o de mână până în ultima clipă. E îngropată la Vaslui, în cimitirul mare. Nici nu se poate duce la mormântul ei, că-i vine câteodată așa un dor că ar da să plece pe jos, dar se potolește singur, știe că n-are cum să ajungă până acolo, că e prea departe.

Atunci, pentru că nu-și găsește altfel liniștea, se duce în cimitirul mic al mănăstirii și migălește la cele câteva morminte de acolo. Sunt tot ale unor bătrâni și bătrâne care au fost aduși la azil și nu i-a mai luat nimeni să-i îngroape acasă. Pe câțiva chiar i-a apucat, erau acolo când a venit și el.

Mai ajunge să stea în cameră și atunci când, mânat de dragul de a munci și el ceva, se avântă și face mai mult decât îi mai este măsura. Cel mai des culege covorașele din camerele celorlalți vârstnici din azil și le spală, că așa e el, îi place să fie curat peste tot. Într-o zi le-a spălat pe toate, dar și când le-a terminat, a crezut că nu mai ajunge până la ușă.

La plecare, i-am pus din reflex mâna pe umăr, dar am retras-o imediat, osul ascuțit al omoplatului părea gata să-i străpungă tricoul marinăresc, bleumarin cu dungi albe. Parcă scuzându-se, a replicat vioi:
– Mai mult de cincizeci și cinci de kile n-am avut niciodată. Așa-s eu, ager. Și curat, să știți. Și harnic. Deloc nu mi-o plăcut să stau degeaba. Și simțit. Mie și acu’, dacă îmi zice cineva ceva, vin aici și plâng.

Vizita mea nu cred ca durat mai mult de un sfert de oră. A vorbit pe nerăsuflate, parcă temându-se că eu o să plec și el nu o să apuce să termine povestea, întorcând fotografiile înșirate pe o masă cu dexteritatea unui jucător de poker aflat încă în așteptarea potului cu care să dea lovitura.

Nu e tot timpul trist. Dacă îi dai un pachet de biscuiți, umerii slăbănogiți i se îndreaptă brusc, bate din palme cu un fel de țopăit de bucurie, îți spune bogdaproste și să mai vii, neapărat să mai vii! Mai vii, da? Nu pentru biscuiți, că nu mâncarea îi lipsește, dar când are cu cine vorbi, parcă se naște a doua oară.

După care, până să îți dai seama ce se întâmplă, îți apucă strâns mâna și ți-o pupă de mai multe ori. Atât de apăsat, că îți vine să intri în pământ de rușine.

 


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

Nu ratați ultimele apariții în bună tradiție Anacronic, Wall Street și Revoluția Bolșevică de Antony Sutton și Siluirea maeștrilor de Roger Kimball, două cărți care topesc clișee moderne în care am fost și suntem crescuți privind istoria recenta, respectiv arta.

 

 

banner-articol-gatto

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

 

FOTO: Carmen Catalina Alexa

Articole similare

Top