Câteva gânduri despre mentorat

Berit Watkin.1
Mihai-Vladimir Topan

Mihai-Vladimir Topan

Conferențiar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Preşedinte al Institutului Mises România (www.mises.ro). Co-fondator al Academiei Private (www.academiaprivata.ro)
Mihai-Vladimir Topan

Latest posts by Mihai-Vladimir Topan (see all)

Publicat inițial pe site-ul Academiei Private, unde puteți afla detalii și despre sezonul care stă să înceapă.

 

Cred că nu mai spun o noutate din punctul nimănui de vedere dacă punctez faptul că educația așa cum o cunoșteam până acum e pe ducă. Trăiesc acest fenomen și oficial, și neoficial, dacă mă pot exprima astfel. Cadrul „tradițional” al educației – înțelegând prin asta învățământul de stat finanțat din surse publice și având caracter de masă – care a funcționat o vreme datorită unor moșteniri informale de natură religioasă și cultural-civilizațională din afara sferei educaționale, se va prăbuși cu răsunet, golindu-se treptat, dar tot mai vertiginos, de conținut respectabil și cu adevărat util (cu excepția întotdeauna prezentelor oaze – totdeauna personale, legate de persoane cu calități aparte – de lucru binefăcut care nu fac decât să ranforseze impresia generală despre întreg). Se va ajunge în curând în punctul în care toată lumea va arăta cu degetul arena educației publice ca pe una periculoasă fizic pentru integritatea copiilor și nocivă mintal și sufletește. Nimeni nu va mai concede cu seriozitate că în școli, licee și universități se învață cu adevărat ceva și ca singur motiv de încadrare în sistem va rămâne conformarea necesară la reglementări (concretizată în dobândirea omniprezentelor și atotputernicelor diplome, atestate, certificate). E posibil ca atmosfera să nu fie, sau să nu poate fi una explicită din cauza tabuurilor impuse de diversele forme de corectitudine politică, dar mai toată lumea va gândi și, mai ales, acționa în consecință. De altfel, de pe acum este evident pentru oricine vrea să vadă că respectul, considerația, prețuirea pentru ideea de educație, pentru instituțiile educaționale și pentru vocația și rolul de educator, profesor sau învățător, s-au prăbușit complet. O profeție amară pe care sunt tot mai tentat s-o fac, deși m-aș bucura să nu se adeverească, e că educația va trebui să se piardă aproape, înainte de a putea fi recuperată. Într-o lume în care educație adevărată nu se va mai face aproape nicăieri, un părinte, un bunic, un unchi, un preot sau pur și simplu un om de bine și cu mintea întreagă se va întreba: ce este educația? La ce era bună? Cine se pricepe s-o facă? După care, dacă va fi dispus să acopere această căutare cu doze suficiente de respect și resurse, va contribui implicit și la renașterea educațională.

N-aș vrea să fiu înțeles greșit. Când arăt cu degetul prăbușirea cadrului „tradițional” al educației, am în vedere ambalajul exterior, forma instituțională și de organizare laolaltă cu cultura aferentă acestor aspecte. Căci în datele sale fundamentale educația e aceeași, cred, de când lumea și pământul, și aceeași va rămâne. Nu se poate nimeni educa „pe scurtătură”: fără muncă, fără abnegație și efort, fără exercițiu, fără exigențe de raționament, de informare, de cultivare a gusturilor și obiceiurilor, de cumsecădenie și de înțelepciune atât teoretică cât și practică. Și asta pentru că educația nu e ceva exterior care se poate atașa personalității umane așa cum pui pe cap o cască de motociclist, ci e o formă de transformare de sine cu ajutor de la alți oameni educați în care rezultatul se vede tocmai ca parte inseparabilă a unui nou sine, de data aceasta educat. Nu se poate cumpăra de-a gata din supermarket. Chiar dacă ingredientele și proptelele sale se pot cumpăra și pot fi (și vor fi tot mai) sofisticate și user-friendly, există o componentă de efort propriu sine qua non în educație care nu poate fi externalizată sau falsificată (în același mod în care prietenia nu poate fi redusă la oricât de multe fapte bune face cineva pentru altcineva pe care și-ar dori să-l numească prieten). Nimeni nu poate absenta din procesul propriei educări, bucurându-se cumva numai de rezultatul final, de produsul finit. Educația presupune co-participarea necesară (și, firește, activă) a celui care se educă în procesul de producție a produsului final. Dacă ar fi să fac o paralelă economică, e ca situația antreprenorului care nu poate lipsi din propria firmă (sau, dacă lipsește, firma e ca un zombie și e pe ducă; la fel, educația celui care e absent din procesul propriei educări e un previzibil faliment, o tristă risipă de resurse).

banner-articol-gatto

Și ce va fi totuși, când ceea ce este nu va mai fi, în educație? Greu de spus, dar o constantă a experienței mele didactice – atâta câtă e – a fost faptul că lucrul față către față, de la om la om, tête-à-tête a fost întotdeauna un ingredient esențial al reușitei. În spatele unei serii bune de curs, al unei grupe bune de seminar, s-au aflat întotdeauna câțiva studenți cu care am interacționat mai intens, mai personalizat. Și a contat nu atât eventuala mea insistență sau pisălogeală, cât spiritul lor de inițiativă. Căci dezinteresul e groparul final inebranlabil al lucrurilor făcute de mântuială, la grămadă și pentru că ”trebuie”. Cu alte cuvinte, în spatele tuturor momentelor educaționale faste pe care le-am trăit s-au aflat, sub o formă sau alta, mici granule de mentorat – acesta e cuvântul la modă, și poate că nu e cel mai nefericit.

Mentoratul e cu mult mai răspândit decât s-ar părea la prima vedere. Probabil că privind cu mai multă atenție, mulți ar constata – ca în experiența eroului lui Molière cu proza – că fac mentorat (fie ca mentor, fie ca ucenic) fără să conștientizeze. Fie că e vorba de meditații, de coordonarea unei lucrări de diplomă și – mai ales – de doctorat, de schimbul de experiență aparent ad-hoc, informal și nestructurat între un coleg cu experiență și unul mai tânăr, de efortul părinților de a-și ajuta copii să deprindă anumite lucruri precum mersul pe bicicletă, schiul, cățăratul, desenatul, cititul, pianul, șahul etc., de ajutorul oferit unui elev sau student mai slab de către prietenul sau colegul său mai bun la învățătură, de transferul de cunoștințe și experiență pe care un business angel îl transmite întreprinzătorului junior pe care-l asistă ș.a.m.d. – viața ne arată că relația inter-personală de tip mentorat este o prezență constantă, cu mult mai importantă decât suntem pregătiți să concedem. E drept că aducem ușor vorba de „nevoia de modele”, dar adesea această invocare e mai mult livrescă, și vizează situații spectaculoase ce acelea dintre Constantin Noica și ucenicii săi din școala de la Păltiniș. Mai rar suntem conștienți că am deprins aproape tot ce știm să facem de la cineva anume, și că am deprins-o pe calea unui grăunte – mai mare sau mai mic de mentorat. Chiar și multe dintre bucuriile vieții nu pot fi accesate decât la pachet cu niscaiva mentorat (îmi vine în minte muzica clasică, de pildă).

Firește – dar asta nu face decât să consolideze cele de mai sus – mentoratul e o armă cu două tăișuri. Există mentorat în cele bune și în cele rele. Dacă un politican pur sânge, expert în arta îmbrobodelii cetățenilor cu promisiuni pe banii și sănătatea lor, captează atenția, admirația și interesul unor tineri politicieni, devenind mentorul lor în ale politicii, tracțiunea eficientă a mentoratului va duce la șlefuirea mai multor personalități politice nefaste, ceea ce n-ar fi îmbucurător, ca să spunem așa. Tocmai de aceea spunem adesea că e important anturajul.

Mă aventurez așadar să prezic – iar ca om și mai ales ca economist știu că asta e o treabă tare-tare riscantă – că viitorul educației va conține mult mentorat, bineînțeles foarte variat ca formă și conținut. Cu atât mai mult cu cât lucrurile care pot fi transmise formal, algoritmizat, explicit și în masă vor fi tot mai mult prinse în cărți, articole, video-uri, cursuri și pastile pre-înregistrate și care vor putea fi accesate tot mai ușor printr-un click, fără a mai fi nevoie să „mergi” efectiv la școală sau universitate, și nici s-o faci musai concentrat în cadrul temporal al unui număr de ani (cei 3 sau 4 ani de facultate, de exemplu). Nu cred că spun lucruri noi nimănui dacă reamintesc că, cu puțină atenție, astăzi îți poți alcătui un respectabil program de studiu chiar și numai on-line, cu prelegeri ale celor mai prestigioși profesori (și/sau ale celor mai non-conformiști outsideri) accesibile în aproape toate colțurile lumii relativ ușor. Ce va fi rar însă, și prin asta potențial valoros, va fi expertiza necesară gestionării acestui tăvălug de informații și instrumente. Căci până la urmă, așa cum nu poți escalada un perete vertical de câteva zeci de metri fără nicio pregătire prealabilă, la fel nu poți stăpâni temeinic nicio problemă, chiar dacă ai în față „tot ce-ți trebuie” (multe informații, multe instrumente, poate chiar mult timp și răbdare). Problemele grele și cele cu adevărat importante pun în fața celui care vrea să le apuce de undeva pe cont propriu cam același tip de blocaj ca în cazul escaladei amintit mai sus. Reușita strict solitară (de la bun început) nu e imposibilă, dar e excepția. Regula e ucenicia sau mentoratul. Apelezi la cineva care se pricepe să escaladeze și te învață, teoretic și practic (în combinațiile specifice fiecărui domeniu sau fiecărei probleme) să o faci și tu.

Ceea ce cred că va fi interesant pe viitor (dacă, prin mila Domnului, vom fi feriți de războaie sau alte cataclisme politice) va fi faptul că mentoratul s-ar putea ieftini suficient de mult per ansamblu încât tot mai mulți oameni să și-l permită (într-o mai mică sau mai mare măsură). Firește că asta va însemna și dezintegrarea canonului conform căruia educația se face până în jurul vârstei de 20 de ani. Dacă în trecut ideea ca la 30, 40 sau 50 de ani cineva să mai citească Aristotel sau Dostoievski, sau „filozofie în general” așa cum „și-a dorit mereu”, era o pură fantezie, pe viitor s-ar putea pur și simplu să-și permită acest lucru și ca timp, și ca resurse. Așa cum azi unii „iau câteva ore de tenis” ca să se bucure decent de momente petrecute alături de familie, prieteni sau colegi, pe viitor ar putea lua „câteva ore de Aristotel” (sau Dostoievski, sau Einstein, sau Tolkien). Și chiar dacă la început treaba ar putea avea un aer de snobism și fandoseală – unii se vor afișa drept cunoscători într-o chestiune anume așa cum alții se afișează cu cele mai scumpe costume sau cămăși -, sau ar fi „doar” o formă de consum de lux care s-a mai popularizat, rezultatele unor astfel de exerciții la nivelul personalităților și caracterelor n-ar întârzia să apară. Și astfel, ne-am putea pomeni pe viitor că până și la nivel de CV, tot mai mulți se vor uita după elemente de acest tip așa cum astăzi se uită după un hobby precum tenisul (de care dacă te ții cât de cât serios și-l joci decent, înseamnă că ai niște calități valoroase). Ceea ce începe ca snobism sau formă de consum pur, devine lucru util și profitabil. Se va consolida, dacă pot spune astfel, o „piață privată a mentoratului”. Dimensiunile și varietatea acesteia depășesc limitele imaginației mele de acum. Am dat mai sus exemple livrești. Dar în registrul mentoratului se poate aborda orice, de la cum să citești și să scrii, la cum să faci omletă, să cânți blues la chitară, până la cum să gestionezi relația cu socrii, sau cum să te rogi.

Am experimentat instrumentul mentoratului oarecum mai aplicat și mai explicit formalizat și în cadrul Academiei Private. Una dintre experiențe, despre care voi vorbi puțin în cele ce urmează, cu unul dintre  participanții cei mai constanți la cursurile noastre (am să-i spun MT) a pornit de la ideea unor întâlniri în cadru restrâns, față către față. I-am propus câteva teme, dintre care a ales ca prim proiect să înțeleagă de ce există, în interiorul școlii austriece de economie, o dispută între cei care au o predilecție pentru Friedrich A. von Hayek și cei care-l apreciază mai mult pe Ludwig von Mises. Punctul de plecare în această problemă îl constituie disputa cu privire la calculul economic în socialism. Cei doi au concepții care par asemănătoare (pentru mulți par să spună, de fapt, exact același lucru), dar care, privite mai atent, sunt simțitor diferite. Și acest lucru are implicații multiple și importante. N-am să reiau aici substanța disputei cu privire la calcul (o bună introducere în română aici: http://mises.ro/265/; una în engleză aici: https://mises.org/library/end-socialism-and-calculation-debate-revisited) și nici pe cea a disputei interne dintre misesieni și hayekieni (materialele declanșatoare pot fi consultate în engleză aici: https://mises.org/system/tdf/rae6_2_5_2.pdf?file=1&type=document și aici: https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth/html/c/25; ultimul material e disponibil și în limba română ca postfață la Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialisthttps://academiaprivata.ro/magazin/ludwig-von-mises-birocratia/), deoarece miza prezentei discuții e ideea mentoratului în sine. Am pregătit un program de lecturi și întâlniri (ca de multe ori, după ce petreci timp și consumi energie făcând ceva, descoperi că altul a făcut înaintea ta, și mai bine: în cazul nostru programul era deja practic disponibil pe site-ul lui Stephan Kinsella – vezi aici: http://www.stephankinsella.com/wp-content/uploads/publications/others/Great%20Mises-Hayek%20Dehomogenization-Calculation%20Debate%201990s.pdf). După care timp de cca 10 întâlniri săptămânale am citit și discutat (iar el a și scris treptat un eseu) cât mai în profunzime problemele cu MT. La capătul experienței – care adesea a fost, nu pot ascunde acest fapt, și obositoare – au început să apară rezultate. Dincolo de senzația generală că „abia acum mă ocup de educația mea cu adevărat” – idee cu generozitate împărtășită de MT, un astfel de exercițiu are multiple roade principale și colaterale: nu doar problema în sine se clarifică (diferențele dintre concepția misesiană și cea hayekiană), ci și toate aspectele atinse mai mult sau mai puțin tangențial. De pildă, se înțelege mult mai clar care e natura socialismului și a pieței libere, care e natura sectorului bugetar sau de stat („birocratic”), dar și natura mediului corporatist; ajungi să înțelegi mai clar de ce anumiți colegi, șefi, angajați, clienți, furnizori, politicieni, sportivi etc. se comportă cum se comportă. Lumea din jurul tău se schimbă literalmente, laolaltă cu mintea ta. Înțelegi mult mai multe lucruri, și ești mai pregătit pentru, sau cel puțin mai puțin surprins de, ele. De asemenea, exercițiul reclamă onestitate. Reclamă integritate. Trebuie păstrat în permanență echilibrul între politețe și adevăr, de pildă. Contează mereu ca ceea ce spune celălalt să aibă sens; iar relația fiind față către față, contează cum anume invoci permanent această exigență. Mi-e greu să-mi imaginez o sferă a vieții personale, sociale și profesionale a fiecăruia unde un astfel de exercițiu (echilibrul între politețe și adevăr) să nu fie util.

În continuare, și ca o schimbare de registru, am trecut prin alte două programe mai puțin ample, dar cel puțin la fel de interesante, stimulatoare și formative după părerea mea: primul (la sugestia subsemnatului) a constat în discutarea virtuților și viciilor societății comerciale moderne (aici nu în sensul de firmă, ci de societate umană în care aspectele economice și comerciale devin omniprezente și aproape indispensabile în viața de zi cu zi – principalul suport bibliografic aici: https://books.google.ro/books?id=E84XvwgLN0UC&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false; al doilea (la cererea lui MT) a fost o discuție pe marginea cărții Ortodoxia și religia viitorului a părintelui Serafim Rose. Toate acestea în pregătirea (și ca încălzire pentru) unui program mai amplu dedicat parcurgerii și dezbaterii sistematice a cărții Acțiunea umană a lui Ludwig von Mises, pe care-l vom începe în această toamnă și pe care cel mai probabil îl vom deschide unui număr restrâns de participanți.

Și s-ar mai putea spune multe altele. Experiențele de acest tip confirmă de fiecare dată naturalețea, frumusețea și eficiența mentoratului. Dacă nu se vor impune bariere instituționale în această direcție, educația autentică va putea renaște pe viitor pornind de la baza trainică a mentoratului. Cu siguranță la Academia Privată vom încerca permanent să promovăm și să menținem acest instrument educațional fundamental.


ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

 

Articole similare

Top