Camera de dincolo

camera de dincolo copy
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

În camera de la vale a bunicii dinspre mamă, camera de curat, erau două paturi cu tăblii de lemn, așternute cu cuverturi de lână țesută de ea, cu vrafuri de perne de pene, un dulap de lemn nevopsit, doar lustruit, cu o oglindă cât ușa și un sertar jos, de care trebuia să tragi cu toată nădejdea ca să se deschidă. Acolo ținea mărunțișurile, batistele și săpunurile neîncepute, ca să miroasă frumos. Pe masă erau un clondir cu dop gros, de sticlă, pus între câteva pahare mai frumoase, ca pentru musafiri, iar sub masă erau dosite câteva damigene mici de țuică de prună, din care vindea de-a lungul anului.

Bunica avea grădina plină cu butuci de viță de vie, câțiva meri, vișini și cireși, în rest mulți pruni, pe care îi scutura cu un arac toamna, după care culegea singură prunele și le căra cu o găleată de tablă până la butoiul de lemn, umplut treptat cu borhot. Între timp, făcea și câte un ceaun mare de magiun de perje moldovenești sau turcești. Cele așa zis moldovenești erau mai lunguiețe, vârtoase, fierbeau mai ușor, dar nu erau așa de dulci, mai trebuia adăugat zahăr. Cele numite turcești erau rotunde, zemoase, așa că lăsau mai multă apă și trebuiau fierte mai îndelung. În schimb, erau foarte dulci, iar zahărul adăugat era doar ca să se lege mai bine magiunul. În ambele cazuri punea din belșug miez de nucă, întreg, care se vedea la fiecare întorsătură făcută în ceaun cu linguroiul de lemn.

Cele mai frumoase erau alese pentru afumat. De pe plita bunicii nu lipsea în nicio iarnă oala cu chiseliță de prune, gutui, cireșe, vișine sau mere uscate de vara. Culegea vișinele sau cireșele, le opărea, după care le înșira pe un acoperiș de tablă de pe beci unde bătea soarele, având grijă să le întoarcă de câteva ori. Seara le acoperea cu o pânză, să nu le bată roua, iar a doua zi erau lăsate mai departe până se uscau bine. La sfârșit arătau ca stafidele, erau îndesate într-o oală de lut și puse la păstrare. Nu se stricau niciodată, dar nici nu prindeau primăvara. Cu merele era mai ușor – se tăiau felii, se uscau și se mâncau peste câteva luni. Bunica le zicea gurumele, dar nu am auzit decât la ea cuvântul ăsta, nu știu dacă chiar așa s-or fi numit . Țin minte că erau destul de vânjoase mâncate așa, dar în compot aveau o aromă extraordinară.

Când borhotul era gata, butoiul era dus la cazanul CAP-ului, care avea o capacitate de cam 200 de kg. Uneori, dacă anul era bun, trebuia să stea să fiarbă și cinci cazane. Ducea de acasă și lemnele odată cu borhotul, își lua de ale gurii și se într-arma cu răbdare pentru că, de cele mai multe ori, stătea și noaptea. Chiar dacă își mai lua sau plătea vreun ajutor, trebuia să stea personal, ca să fie sigură că nu-i dijmuiește careva rachiul. La sfârșit, lăsa vama în țuică la CAP și se întorcea cu restul acasă. Grosul îl urca în podul casei, pentru că gura podului era în sălița care despărțea cele două camere ale casei și ar fi fost prea mare îndrăzneala pentru un hoț să dea o astfel de spargere, chiar în casa omului. În pod erau damigenele cele mari, urcate cu grijă pe scara de lemn, rezemată de perete. Pentru vânzare lăsa jos o damigeană sau două, de vreo 3 litri, care stăteau sub masa din camera de curat. Aveau dop de coceni de porumb învelit în celofan și, deși dopul era îndesat cu putere după fiecare scoatere, în camera aceea plutea mereu un miros plăcut de țuică.

Pe pereți erau bătute în cuie carpete țesute tot de ea, iarna. Doar sus, deasupra patului de sub cele două ferestre ce dădeau spre tindă, se afla o oglindă mare, cu cadru masiv de lemn, pusă pieziș, ca să te poți vedea în ea. Apele ușor fumurii ale oglinzii păreau calea spre o altă lume.

 

banner-articol-gatto

 

banner-articol

 

 

Torsese și țesuse tot timpul dar, după ce copiii au plecat și bunicul a murit, a renunțat la animale, avea doar păsări, așa că iernile și le petrecea pe scăunelul de la război. Avea grijă să-și facă o cărare până la căsoaia cu lemne retezate și crăpate de vara, până la gura beciului adânc, cu trepte groase de piatră, în care avea de toate și până la cotețul găinilor. Și țesea toată ziua. Chiar dacă venea cineva la ea, stătea de vorbă cu toată inima, dar din țesut nu se oprea. Îi plăcea să vorbească. Să se mire și să râdă. Se bucura de câte ori cineva îi aducea un model nou de covor sau îi venea ei vreo idee de a îmbunătăți ceva exersat deja. Când se oprea din țesut, torcea, împletea sau mai făcea câte ceva de mâncare. Gătea zilnic, în niște crăticioare sau ceaune care nu aveau mai mult de un litru.

Când voiai să ieși din camera de curat, pe peretele cu ușa care dădea spre hol mai era ceva. Cumva, obiectul care personaliza camera. Era un tablou destul de măricel, cu două chipuri- al ei și al bunicului. Un tablou banal, alb- negru, de cuplu. Eu nu l-am prins pe bunicul, știu despre el diverse lucruri doar din povestirile celorlalți, dar atunci când se întâmplă să îmi apară în memorie, apare instantaneu și figura lui din acel tablou, cu care nu mai știu ce s-a întâmplat.

Erau undeva între 30- 40 de ani. Bunica era fotografiată cu capul descoperit, cu părul strîns pe după urechi, cu ochii vii și iscoditori cum îi și avea, cu un lănțișor discret la gât, de care atârna un medalion micuț, indistinct ca formă. Avea și în urechi niște cercei mici, rafinați, care păreau de aur, ca și cu medalionul, și părea îmbrăcată într-o rochie cu floricele, ușor decoltată.

Bunicul- serios, cu sprâncenele pronunțate, cu ochi aproape negri, frumoși, blânzi, cu mustață, cu cravată și un început de sacou, pierdut în marginea de jos a tabloului. Erau foarte frumoși amândoi, o frumusețe care le venea mai curând din aerul de cumințenie și echilibru pe care îl transmiteau decât din trăsăturile fețelor.

Și copil, și mai târziu, m-am uitat de nenumărate ori la tabloul acela. Ceva nu se potrivea. Prin studenție, ducându-mă la bunica, am vrut să știu mai multe despre cum a apărut. Tabloul fusese făcut puțin după război. Se duseseră la iarmaroc la Vaslui, ca de obicei, cu ce aveau prin gospodărie de vânzare. Se mergea fie pe jos, cu traista în spate, peste dealuri, fie cu căruța, dacă erau mai mulți. Atunci se duseseră pe jos.

După ce au scăpat de sarsanale, au mai căscat gura prin bâlci, au intrat într-o coșmelie de lemn unde au văzut un șarpe gros, încolăcit pe o femeie cam dezbrăcată și au ieșit oripilați. Apoi au văzut ghereta, tot de lemn, a fotografului care îi îmbia insistent înauntru.

Eu nu am văzut-o niciodată cu capul descoperit, decât dacă se pieptăna. Asta am întrebat-o prima dată:
– Și, cum de ți-ai dat baticul jos? Erai așa, aranjată la păr sau te-ai pieptănat acolo?
– Nu eram nimica! Și nici nu mi-am dat baticul jos! Așa ne-o pozat. A zis să stăm locului, a moșmondit ceva după ceva negru, cu picioare crucișe și apoi a zis să așteptăm.
– Cum așa? Nu ai avut cercei?
– N-am avut niciun cercel, nica, a rîs bunica.
– Și lănțișorul? Și medalionul?
– N-am avut nici lănțișor, nici medalion în viața mea!- a râs din nou.
– Și bunicul? Nici el nu a avut cravată, sau cămașă, sau sacou??
– Cât mine cercei și medalion!- a fost răspunsul, hotărât și amuzat.
– Și când v-a dat tabloul, la sfârșit, nu v-ați supărat? Că nu erați așa!
– Ei, l-am învârtit noi oleacă…Da’ omul ceala a zis că nu era să ne scoată chiar cum eram în ziua aceea, la bâlci… că ăsta-i tablou care rămâne și trebuie să fim frumos îmbrăcați…și, până la urmă, bunică-tău a dat banii și a luat tabloul. A zis- bine că măcar fețele seamănă! Și că mai rău era dacă ne dădea un tablou cu fețele altora!

Râdea când își amintea: Ion a zis că cine știe, poate că la cei drept urâți de tot, fotograful nici fețele nu le lasă așa…așa că e mai bine că pe noi doar ne-o gătit, dar în rest ne-o lăsat cum eram…

Se pare că admirasem toată copilăria reprezentarea falsă a unei întâmplări adevărate. Bunicii mei fuseseră într-o zi din viața lor la fotograf, se fotografiaseră, dar imaginea rezultată era doar pe jumătate adevărată. Adevărată și, totuși, un fals. Sau ceva pe aproape, pentru că figurile erau ale lor, acolo nu intervenise niciun strămoș al photoshopului. Chipurile chiar erau ale lor. Și ochii ei vii, și ochii lui blânzi, au fost reali și erau perfect redați în tabloul ăla, altcumva fantasmagoric. Dar sacou și rochie cu floricele nu au avut.Și nici podoabe.

Poate că e mai bine că după moartea ei, în vălmășagul produs, împrăștierea și a ultimelor lucruri pe care le mai avusese, după o viață foarte lungă, a adus și dispariția definitivă a tabloului. Nu știu cum, pentru că nimeni nu l-a aruncat sau luat. Nu mai e și atât.

Cine poate ști, o fi vreundeva, în vreun fald tihnit al universului ăstuia mare, o cameră luminoasă, cu două ferestre care dau spre tindă, cu două paturi cu țoale de lână vopsită, cu o oglindă fumurie care a ajuns acasă. Și cu doi oameni în floarea vârstei, privind la tablou și râzând. La cum am apucat să-i știu- pe viu sau din auzite- nici acolo unde probabil s-au regăsit nu cred că poartă vreunul cravată sau cercei.

Doar ochii cred că le sunt la fel. Nu degeaba se spune despre ei că sunt oglinda sufletului. Și nu degeaba, din tot tabloul, mutat acum definitiv undeva în memoria mea afectivă, anume ochii se văd și acum, după atâta timp, cel mai clar.

 

 

 

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top