Anti-sărăcie. Şi de doi bani teologie, metafizică, antropologie, filosofie politică şi economie

saracie
Mihai-Vladimir Topan

Mihai-Vladimir Topan

Conferențiar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Preşedinte al Institutului Mises România (www.mises.ro). Co-fondator al Academiei Private (www.academiaprivata.ro)
Mihai-Vladimir Topan

Latest posts by Mihai-Vladimir Topan (see all)

Recentul Pachet integrat pentru combaterea sărăciei (articol publicat inițial in 29 februarie 2016), prezentat în şedinţa de guvern din 10 februarie curent şi menit a recupera şi viabiliza un nucleu urgent, pragmatic şi fezabil din Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020 (şi din jurul acesteia) a repus pe ordinea de zi a dezbaterii publice problema sărăciei. (Încet-încet văd că planurile cincinale îşi recâştigă plauzibilitatea în ochii contemporanilor.)

Şi cu acest prilej am avut tot mai acut senzaţia că discuţiile cu privire la sărăcie sunt purtate „începând de la mijloc”, dacă pot spune astfel. Sunt cel puţin câteva întrebări lăsate pe dinafară şi altele câteva cu răspunsuri servite de-a gata. Problema sărăciei este formatată într-o concepţie gata făcută, de bon ton şi corectă politic – „ştiinţifică” de-a dreptul, numai bună de abordat în condiţiile unui guvern tehnocrat.

Cu riscul de a vă şoca, aş începe discuţia de la observaţia că, în cultura creştină în general – şi cea ortodoxă în particular – sărăcia nu este numaidecât o catastrofă. Dimpotrivă, sub forma sărăciei de bună voie ea este chiar o virtute, element care poate contribui la fericirea unei vieţi bine trăite. O formă standard a acestei viziuni este viaţa monahală care presupune, între altele, şi un jurământ (sau „vot”) al sărăciei. Dar nu numai această formă de urmărire deplină a dezideratului sărăciei de bună voie ne poate ilustra că discuţiile pe tema sărăciei au, vrând-nevrând, presupoziţii metafizice, teologice şi antropologice. Perioadele de post de peste an (suficient de urmărite, judecând cel puţin prin prisma apariţiei variantelor de „meniu al zilei” aferente – de post, adică – în multe restaurante), feluritele diete şi regimuri, anumite aspecte ale fenomenului de tip downsizing (de care s-a vorbit în anii din urmă şi în legătură cu criza, şi fără; presupune reajustarea vieţii indivizilor sau familiilor la mijloace de trai mai modeste), civilizaţia de tip Amish sau dragostea prinţului Charles pentru Viscri (besides, or as opposed to Buckingham) pot fi tot atâtea elemente mai mult sau mai puţin anecdotice care să sugereze că problema sărăciei e mai delicată. Nu orice sărăcie-i rea, nu orice bogăţie-i bună. Sărăcia nu-i rea oricum s-ar produce; bogăţia nu-i bună indiferent de cum se produce.

Iuda „ia poziţie” împotriva sărăciei

Şi dacă tot am început cocoţat pe tărâmuri teologice şi morale înalte, să mai zăbovim puţin. În Evanghelia după Ioan, cap. 12, versetele 1-8, este povestită aşa-numita ungere din Betania, în care lui Hristos îi sunt spălate picioarele cu mir scump, şi care se încheie cu cuvintele faimoase „că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”. Lăsând la o parte faptul, deloc irelevant, că cel care se sesizează, de pe poziţii de „luptă împotriva sărăciei şi incluziune”, este taman Iuda Iscarioteanul (şi – iarăşi, deloc irelevant – acesta era preocupat „nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, vămuia ce se punea într-însa” (In, 12, 6)), putem reţine, măcar cu titlu de „teme de reflecţie”, două scenarii plauzibile. Întâi, că dezvoltarea economică în sine, sau drumul spre o tot mai mare prosperitate, vine de regulă cu scoaterea la lumină a unui „contingent de beneficiari marginali” care anterior nu apăreau; sau dacă apăreau, nu supravieţuiau. Dar în acest caz sărăcia ar fi simptom al unei evoluţii pozitive. Apoi, chiar în cazul unei creşteri absolute a prosperităţii tuturor, sărăcia ar putea rămâne în varianta ei relativă. Doar că, de data asta, seamănă mai mult a fandoseală, invidie, ciudă sau sindromul „capra vecinului”.

Coborând treptat în sfera mai clar economică – unde ne e şi locul, până la urmă – nu pot să nu constat şi aerul de „vai de mine! cum se face că există aşa ceva?” al abordărilor curente ale sărăciei. Or, aşa cum multe filoane de cercetare din sfera economică sugerează cu destulă putere, sărăcia a fost (şi într-un anumit sens este) starea naturală, normală a umanităţii până în jurul anului 1800. Nu sărăcia e surpriza, care trebuie explicată şi înţeleasă, ci mai degrabă prosperitatea, bogăţia, relativa îndestulare. Până la urmă aşa s-a şi născut economia ca ştiinţă socială, investigând fenomenul – atipic, surprinzător – al bogăţiei. Şi parcă nu mă pot aştepta la lucruri bune de la unii care, luând prosperitatea la preţ de matineu, se aruncă grăbiţi în cruciade anti-sărăcie. Înţelepciunea nu pare a fi pe măsura zelului. Căci, până la urmă, cea mai clară cale de ieşire din sărăcie este – îmi vine să râd scriind – îmbogăţirea. Deci, cum se îmbogăţesc oamenii? Avem răspuns? Dacă avem, să-l spunem repede săracilor. Iarăşi, cu toată posibila învârteală după coadă, răspunsul pus la dispoziţie de ştiinţa economică este: piaţa liberă şi capitalismul. Că doar nu s-or fi îmbogăţit englezii în secolele XVIII-XIX prin strategii anti-sărăcie şi de incluziune. Şi cu atât mai puţin prin absorbţia de fonduri europene. În măsura în care „calea regală” de ieşire din sărăcie ţine de contextul economic – aranjamentul instituţional sau sistemul economic – în care acest lucru e cu putinţă, o strategie anti-sărăcie care nu explorează în primul rând modalităţile prin care să descătuşeze energiile motorului economic este, vorba ceea, cam… săracă.

Perspectiva funcţionărească

Nu doar că nu avem parte de începerea discuţiei de la mecanismele naturale de creare a prosperităţii, ci ne este servită o perspectivă statocentrică şi statolatră cum numai de la nişte …funcţionari de stat te-ai aştepta. De grija săracilor mor toţi, dar numai pe seama bugetului public. Statul – prin bugete şi reglementări – este acel Deus ex machina care pe toate le rezolvă. Şi, dacă stăm bine şi ne gândim, statul nefiind decât o forţă (şi nu o inteligenţă, cum bine observa cineva), aşteptările curente ale luptei anti-sărăcie sunt aşteptări de a rezolva problema prin forţă: resurse extrase coercitiv şi comportamente comandate coercitiv. Parcă nu sună coerent, totuşi, a pune una după alta propoziţiile: „tuturor ne pasă de sărăcie” şi „numai prin forţă putem lupta împotriva ei”. Şi apoi acţiunea guvernamentală este – solid argumentat teoretic şi istoric – creatoare de haos motivaţional şi haos calculaţional. Perverteşte motivaţiile tuturor celor implicaţi şi falsifică procesul natural de alocare a resurselor rare în modul cel mai eficient cu putinţă (punând astfel bazele unor noi viitoare episoade de sărăcie).

A cere în mod profesionist

Soluţia fondurilor europene, vândută cu atâta emfază ca panaceu, nu este decât vechiul model al foreign aid–ului reîncălzit în context european. Şi nu va funcţiona din aceleaşi motive din care acesta n-a funcţionat: birocraţie, alocare arbitrară din punct de vedere economic, corupţie şi subvenţionarea, practic, a eşecurilor. Singurul lucru pe care îl vor învăţa cu siguranţă săracii prin experienţa aceasta a fondurilor europene – asta în caz că vor face măcar atâta şi nu vor rămâne simpli „beneficiari” pasivi infantilizaţi – va fi să ceară (pardon, „absoarbă”) profesionist. Nu ştiu câţi săraci vor avea de câştigat de pe urma strategiilor anti-sărăcie pe bani de la bugetul public sau pe fonduri europene, dar cu siguranţă nişte politicieni şi nişte funcţionari o vor face. Ignorăm, adesea, fenomenul antreprenoriatului politic, gata oricând să inventeze scheme şi strategii întregi doar pentru a-şi justifica existenţa şi a…câştiga un ban.

M-aş uita apoi şi la presupoziţiile acestui tip de strategii cu privire la natura umană în general şi la săraci în special. Cum sugeram mai sus, îi infantilizează, încadrându-i într-o logică a neputinţei şi a aşteptării în orizontul lui „pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”. Parcă a pune problema reuşitei autonome, fireşti, a săracilor – sau a aşteptărilor de acest tip de la ei – devine o veritabilă fluierătură în biserica incluziunii sociale. Săracul, de-acum, n-are voie să prezinte deviaţii de la profil. Linişte-n pluton şi ochii la buget!

 

banner-distractia

 

La fel şi cu posibila concurenţă făcută preocupării etatice pentru sărăcie de, să-i spunem, caritatea privată (biserica, fundaţiile caritabile, familia, asociaţiile profesionale etc.). Acordăm respect şi recunoaştere de faţadă exemplelor – totdeauna punctuale, limitate, la scară mică – de succes privat (non-profit, dar nu numai) numai pentru a le concedia în secunda doi ca mult prea puţin. De fapt nici n-au voie să reuşească pe scară largă – şi să le fie facilitat acest lucru – deoarece asta ar submina cauza carităţii etatiste (horribile dictu!).

Eşec integrator

De fapt, înnodând firele ultimelor două paragrafe, cred că putem vedea lipsa de intenţie serioasă în combaterea reală a sărăciei prin mijloacele deja tradiţionale ale strategiilor publice în faptul că nu vor acorda niciodată facilităţi evidente pentru scoaterea săracilor din sărăcie: scutirea totală de taxe şi impozite (măcar temporară, până la ieşirea din sărăcie) a săracilor sau a celor care îi angajează, sau îi sprijină; împroprietărirea cu teren din resursele mai mult decât generoase care aparţin domeniului public; exceptarea de la diverse reglementări şi standarde care le-ar permite iniţierea unor afaceri etc. Dacă săracii s-ar integra în societate fără aportul strategilor anti-sărăcie, aceştia ar înregistra-o ca pe un teribil eşec.

Din astfel de motive şi multe altele, nu mă pot odihni liniştit la gândul că undeva, în sectorul guvernamental, cineva se preocupă intens de problema sărăciei. Mai degrabă acord plauzibilitate ideii că poate tocmai de aceea problema nu va căpăta un răspuns adecvat.

Publicat inițial pe Mises / Economistul

 

FOTO: Flickr/ Blude

Articole similare

*

Top