Acoperișul la locul lui

acoperisul
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

Foc în sobă, cald în casă, pereții în picioare, acoperișul la locul lui, un flash.

Într-un final de aprilie 2007 s-a întâmplat de am părăsit Veneția undeva pe la miezul nopții și ultima imagine a fost aceea a zecilor de felinare care își răsfrângeau suprarealist lumina pe ape. Erau ca un câmp tremurând, hipnotic, de lumânări plutitoare. Am traversat Austria, Ungaria și a doua zi, spre seară, eram în Sibiu.

Aveam tren spre Piatra Olt (singura legătură cu Slatina unde trebuia să ajung, la o bună prietenă) aproape de trei dimineața și ar fi trebuit să aștept un tren în gara din Sibiu. Traversând autogara, însă, am găsit un autobuz spre Râmnicu Vâlcea și pe un individ care mi-a garantat că de acolo ar mai fi, știe el sigur, un microbuz spre Slatina la 23.30. Gândul că aș putea ajunge încă din noaptea aceea m-a tentat foarte tare, așa că am ales să-l cred și am urcat.

Drumul pe Valea Oltului nu a fost deloc o feerie cu serpentinele, hârtoapele, prăpăstiile și munții ăia abia intrezăriți pe întuneric și cu un șofer despre care nu se putea spune că ar avea vreo legătură cu prudența. Partea cea mai proastă, însă, nu a fost aceea că spre Slatina nu era nici urmă de microbuz la 23.30, nici că intrând în gara din Râmnicu Vâlcea am asistat la plecarea unui tren personal care ar fi trecut prin Piatra Olt (deci ar fi fost numai bun pentru mine), ci că gara cu pricina arăta în ultimul hal. Ca după bombardament.

Feeria italiană a pălit urgent. Am încercat fără succes să-mi găsesc un loc onorabil în care să-mi petrec cele circa 6 ore care mă despărțeau de următorul tren. Am rugat pentru început o fetișcană care vindea diverse într-o cușcă de sticlă de pe peron să-mi dea voie să stau cu ea înăuntru. Vizibil jenată, mi-a zis că nu poate, că îi pare rău dar nu o lasă patronul să facă asta și mi-a arătat o cameră de luat vederi montată în colțul de sus al gheretei. Am plecat de acolo. Singura variantă (excluzând statul în picioare afară pe peron) și pe care tot încercasem să o evit era o sordidă sală de așteptare în care își făceau veacul vreo zece boschetari și alți vreo cinci călători nu cine știe ce spălați și care, de altfel, au urcat într-un tren personal pe la miezul nopții și duși au fost.

Îmi venea să plâng de ciudă, așa căzută din demnitatea umană cum mi se părea că mă aflu. Scaunele erau foarte murdare, reci și incomode, nu dormisem nici cu o noapte înainte, geamul de la o ușă era spart și intra frigul tot mai pătrunzător al nopții, cealaltă scârțâia ori de câte ori era folosită, iar companionii mei cei detestabili puțeau fără încetare, indiferent de vârstă, sex, religie, naționalitate.

Așa că. Am terminat o carte. Nu a durat prea mult, pentru că mai aveam doar cîteva zeci de pagini din ea. Am încercat să-mi fac de lucru dând târcoale casei de bilete, dar madama de acolo, fără să deschidă gemulețul, m-a anunțat sec că biletele se eliberează cu o oră înainte de venirea trenului. Atâta doar că mai era o veșnicie până atunci. Am invidiat-o pentru pătrățica albă, curată și probabil încălzită în care se afla și, mai ales, pentru scaunul capitonat pe care ședea boierește.

Am asistat apoi la o scenă în care un polițist anorexic (pe care îl văzusem și mai înainte arzând gazul în barul infect de pe peron în care nădăjduisem pentru câteva secunde că aș putea sta și eu), într-un puseu de autoritate, s-a străduit să-i scoată afară din sala de așteptare pe oamenii străzii. Pentru câteva minute chiar a reușit.

Am citit apoi afișele pe jumătate rupte sau șterse de pe pereți. Nu era nimic care să mă intereseze nici măcar 1% , dar am citit rând cu rând tot felul de regulamente, de oferte de călătorie, de prețuri, de distanțe, de amenzi în caz de lipsă a biletului, apoi afișe de vânzare de apartamente vechi de 2 ani, prețuri, numere de telefon, nu am sărit nici un rând, în speranța că timpul care se scurgea chinuitor de încet o să se îndure să-și încalce măcar pentru câteva ore regulile.

Am constatat cu ironie existența unei camere de luat vederi noi fix deasupra ușii jegoase, cu geamul spart, care ar fi trebuit să dea spre oraș, dar era blocată cu un lanț gros și ruginit.

Minutele se scurgeau halucinant de încet, îmi era și groază să mă mai uit la ceas pentru că nu treceau mai mult de 2-3 minute la fiecare încercare, îmi era tot mai frig și tot mai somn și nu puteam face nimic nici să dorm, nici să mă încălzesc. În continuare oamenii aia îmi provocau mai mult oroare decât frică. Milă nici măcar o secundă.

Și așa, în plină și cruntă plictiseală, am început să-i examinez. Până atunci nici nu mă uitasem la ei, doar îi constatasem așa, la grămadă, vrac, știam că sunt acolo dar nu catadixisem să mă uit la ei nici măcar chiorâș.

Unul era cu un picior bandajat până sus. Tuciuriu, cu ochi frumoși și expresivi, de copil bătut. Altul, mai tânăr, cu trăsături frumoase, mort de slab și cu mințile rătăcite, îi știa de frică primului. Erau împreună. O bătrână destul de îngrijit îmbrăcată, dar cu încălțările rupte dormea în spatele meu și gemea de fiecare dată când încerca să se întoarcă pe scaunele incomode de plastic. Altul, bărbos și uscățiv, reușea performanța să doarmă în fund, cu bărbia căzută în piept.

La un scaun de mine stătea un moș cu ochii albaștri și cu o privire foarte inteligentă. Ațipea câteva minute, tresărea, se trezea, se chinuia apoi să-și gasesca o altă poziție, iar ațipea. Avea hainele murdare și două sacoșe de rafie pline cu boarfe în fața lui. L-am examinat cu atenție și i-am dat cam 80 de ani. Și el avea o figură înțesată de riduri fine, foarte expresivă și abătută.

Privindu-l, a început să mă încerce un sentiment de rușine pentru că mă enervasem așa de rău la începutul serii. Pentru că nu mă înfuriasem neapărat pe faptul că trebuia să stau niște ore în gară (până la urmă și în Sibiu tot asta ar fi urmat să fac), ci că trebuia să petrec șase ore în compania altcumva inofensivă a acestor oameni pe care i-am calificat din prima în gând drept dezgustători. Nu mă uitasem la chipul nici unuia dintre ei, constatasem doar că sunt murdari și că put.

Am scos din rucsac un pachet cu felii de brânză topită și o pâine feliată și am început să fac sandvișuri. Moșul de alături a început să mă spioneze cu discreție, probabil credea că mă pregătesc eu să mănânc. Nu s-a foit, nu a cerut, nici nu m-a privit decât atunci când nu mă uitam eu la el. I-am întins primul sandviș, a dat din cap bucuros, a mulțumire, a zis bogdaproste și l-a mâncat. La următoarele două a făcut la fel. Era flămând. I-am dat și o ciocolată pe care o începusem, dar nu-mi plăcuse. A băgat-o într- una din sacoșe. Când a terminat de mâncat a mai zis o dată bogdaproste, s-a sculat și a făcut de mai multe ori semnul crucii spre ușa blocată, cu cameră video, geam spart și lanț ruginit și care dădea spre oraș. Probabil într-acolo era răsăritul. Îi urmăream înțepenită, fără reacție, felul în care găsea de cuviință să mulțumească în situația oribilă în care se afla.

Am continuat să fac și alte sandvișuri și le-am pus și celorlalți care dormeau, câte unul cam în dreptul capului fiecăruia. Cel cu piciorul în gips s-a trezit, l-a găsit, a mulțumit, l-a mâncat și l-a luat și pe cel al tânărului. A văzut că mă uit lung și mi-a explicat că i-l dă tot lui când se trezește, nu i-l mănâncă, dar îl ține el ca să nu i-l ia altcineva. I-am mai dat unul, mânca foarte încet, am observat că deși era destul de tânăr, aproape că nu mai avea dinți. A mai intrat unul de pe peron, s-a uitat la el cum mănâncă și atunci s-a oprit din mestecat și i-a întins aceluia restul. Sunt convinsă că era la fel de flămând ca și moșul, dar și-a luat de la gură și i-a dat și celuilalt. Și nu mai conteneau cu mulțumirile.

Cred că era în jur de două când am început să fac sandvișurile. Cele trei ore până la tren au trecut la fel de repede pe cât de încet au trecut primele, nici nu le-am mai simțit. Am părăsit sala de așteptare fără să mai simt niciun dram de ciudă sau revoltă pentru ghinionul avut cu microbuzul inexistent și cu trenul pierdut.

 

banner-articol-gatto

 

banner-articol

 

I-am lăsat pe toți acolo. M-am gândit că e o binecuvântare că am stat în sala aia de așteptare împuțită și dărâmată doar câteva ore, după care am urcat într-o săgeată încălzită în care miorlăia languros Julio Iglesias, pentru ca apoi să mă culc într-un pat curat și cald, la cineva care mă aștepta cu brațele deschise. Și că noaptea petrecută în gară urma să rămână un accident neplăcut și atât. În schimb, pentru oamenii ăia nu exista alternativă. Pentru ei fiecare noapte s-a scurs și după aceea probabil tot așa, canonindu-se pe scaune țepene, alungați de polițiști, priviți cu scârbă de oameni, flămânzi, murdari, cu hainele nespălate și încălțările găurite.

Asta nu este în niciun caz o povestire despre cum am dat eu de mâncare unor oameni fără adăpost. Le-am dat ceva ce eu oricum nu aș mai fi mâncat. Ce am făcut nu a avut nici cea mai mică legătură cu generozitatea sau compasiunea. Chiar dacă ultima s-a insinuat în cele din urmă, a fost un efect, nu o cauză.

E despre cum se poate să te uiți la niște oameni și nu că nu-i vezi, dar te uiți la ei ca și cum nu ar fi oameni, ceea ce e mult mai grav de atât. Și trebuie să se întâmple ceva ce pare nesuferit ca să deschizi ochii și să începi să-i vezi. E doar una din nenumăratele secvențe despre orbia sufletească, cel mai adesea greu de sesizat pentru că pare suplinită de vederea fizică.

După reflectoarele Veneției, cel mai frumos lucru văzut în cele circa 24 de ore în care sărisem de la una la alta fusese felul în care moșul cu ochii albaștri înțelesese să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru cele câteva felii de pâine cu brânză la care altcineva renunțase ca să nu le mai care în bagaj sau ca să nu le arunce direct. M-am gândit că m-aș bucura să fie cu putință să ne mai vedem odată și odată, el întreg pe dinafară, eu pe dinăuntru, în casa în care multe locașuri sunt.

În cele trei ore cât a mai durat drumul cu trenul am revenit la ceea ce mi se părea a fi lumea civilizată. Și m-am gândit că demnitatea nu e tocmai ceea ce pare și că uite, se poate întâlni până și acolo unde nici măcar nu-ți vine să privești. Sau poate că mai ales acolo.

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top